Discuție:Tabu

Tabu

Un puternic colorit local în viaţa socială a polinezienilor l-a imprimat şi aşa-numitul tabu. Cuvîntul însuşi este de origine polineziană şi în traducere literală înseamnă "interzis". Astăzi tabu-ul şi-a pierdut însemnătatea avută în viaţa comunităţilor polineziene. În trecut însă rolul său a fost deosebit de mare, mai ales în unele arhipeleaguri unde societatea locală atinsese un grad mai înalt de dezvoltare. Cercetările au stabilit că există un raport strâns între tabu şi credinţele religioase ale polinezienilor. Ei credeau că există o forţă tainică, aşa-numita mana, care aduce noroc celui care o are, că ea sălăşluieşte în cei puternici; puterea ei este mai mare la căpetenii şi la nobili şi mult mai mică la membrii de rând ai obştii. Mana avea deci, în esenţa ei, o funcţie socială. Cel care poseda mana avea dreptul să declare tabu, adică să pună sub interdicţie, orice lucru. În secolele XVIII - XIX, tabu-ul îşi pierde sensul său iniţial, străvechi, când se pare că fusese folosit numai pentru a reglementa desfăşurarea diverselor etape ale muncii în comun cu scopul de a asigura hrana tribului respectiv. În secolele XVII - XIX, tabu putea să declare numai cei care posedau mana, adică cei bogaţi, în primul rând căpeteniile şi nobilii. Însăşi persoana căpeteniei era considerată tabu. De ea nu avea voie să se atingă nimeni, sub ameninţarea celor mai îngrozitoare pedepse. Orice persoană declarată tabu se considera inviolabilă. În Tahiti, tabu-ul legat de persoana regelui ajunsese într-atât de sever, încât cel care nu a avut prevederea să se dea la o parte din calea lui şi-l atingea chiar fără să vrea îşi plătea greşala cu viaţa. Mai mult decât atât: pentru a căpăta aceeaşi pedeapsă era de ajuns să păşească pe umbra lăsată de rege. Interdicţia era instaurată de cel care "poseda" mana prin simpla atingere a obiectului respectiv. Aşadar, căpetenia sau nobilul, pentru a-şi însuşi un lucru dorit, nu avea altceva de făcut decât să-l atingă. Îndată fostul proprietar pierdea orice drept asupra obiectului. Regele tahitian, de pildă, nu avea decât să calce pe un pământ oarecare pentru ca nimeni să nu aibă dreptul să păşească pe lotul respectiv până ce el ridica interdicţia. De aceea, cu toate că pare oarecum neobişnuit, totuşi regele şi regina mergeau pe jos numai pe terenurile lor proprii. Altfel erau purtaţi în spate de oameni care făceau anume numai această treabă. Tabu-ul, în esenţa sa, a servit drept instrument de exploatare în mâna celor bogaţi.

Material preluat din cartea "Polinezienii" de Ion Vlăduţiu, apărută în 1967 la Editura Tineretului, pag. 156-158.