Discuție:Nicolae Rădescu

Conținutul paginii nu este suportat în alte limbi.
De la Wikipedia, enciclopedia liberă

:Mutate din articol. [8 februarie 2014]

1941 septembrie 7. Scrisoare adresată de generalul Nicolae Rădescu lui Manfred von Killinger[modificare sursă]

Domnule Ministru,
Este de presupus că în momentul în care v-ați hotărât să dați publicității cuvintele rostite de d-stră în sala „Aro”, v-ați gândit și la răsunetul ce îl vor avea.
Ați simțit nevoia să convocați la o adunare pe membrii coloniei germane din București. Erați negreșit în dreptul d-stră.
Ați voit apoi să fie adusă la cunoștința publică cuvântarea ce le-ați ținut. Nici pentru aceasta nu vi se poate aduce de nimeni nici o vină.
Dar ați crezut că în această cuvântare, puteți spune lucruri – și încă de mare gravitate – care ne ating direct și ne privesc exclusiv pe noi românii.
Să pun în lumină ceea ce nu era îngăduit să spuneți, acesta este restul scrisorii de față.
Ceea ce se desprinde în primul rând din cuvântarea d-stră este impresia care rămâne, că în limbajul d-stră cuvintele au altă semnificație decât în mintea celorlalți, altfel nu s-ar putea explica cum unei înșiruiri de ofense i s-a dat titlu de „omagiu”.
Ceea ce s-a publicat în ziare, dacă este vorba să se pună în concordanță titlul cu conținutul, ar fi trebuit să fie intitulat „Insulta României”, iar nu „Omagiul României”.
O altă constatare de făcut este că d-stră ați reușit să stabiliți un record neatins în lumea diplomatică.
În adevăr, nu se cunoaște nici un caz când un reprezentat al unei țări străine să-și îngăduie insulta în masă a cetățenilor țării pe lângă care este acreditat. Mai mult încă: faptul să rămână fără urmări.
D-stră ați avut curajul să o faceți, săvârșind astfel o strălucită performanță, de care cel puțin deocamdată puteți fi mândru.
Domnule ministru am avut credința că multe din nenorocirile care s-au abătut asupra acestei țări sunt datorate amestecului străin suportat de voie sau de nevoie în treburile noastre. Din pricina împrejurărilor în care ne găsim, am socotit că nu este totuși acuma vremea de răfuială și m-am mulțumit să-mi frământ în tăcere gândurile și să-mi înăbuș necazul fără să fac nici un gest de ostilitate din care să se vadă nemulțumirea celor din afară pe care îi cred vinovați.
Nimeni n-ar mai putea să-mi pretindă ca pe risc propriu bineînțeles să mai păstrez această atitudine și după ce mi-a fost dat să văd cum un străin, adăpostit ca așa zis prieten, își ia îndrăzneala ca să arunce cu noroi asupra noastră când voim să ferim țara de rele, aceasta pentru că i se pare că sunt încă sacrificii de făcut în folosul țării lui pe care noi nu le înțelegem și apoi nu mi-ar permite demnitatea mea de român și fost ostaș.
Mă număr domnule ministru printre acei nenumărați români care au săvârșit după părerea d-stră marea crimă de a crede că armata noastră ar fi trebuit să se oprească la Nistru și cărora le-ați aruncat epitetul de „politici ticăloși”.
Sunt deci pe deplin îndreptățit să mă consider direct atins de elegantul d-stră calificativ. Așa fiind ar trebui să mă simt cel din urmă dintre lași și acest lucru ați fi în drept să-l credeți și d-stră despre mine dacă n-aș răspunde atacului d-stră, necugetat și insolent.
Și răspunsul meu va fi scurt.
Nu poate fi ticălos patriotul român care cu inima sângerândă de nenorocirile ce i-au copleșit țara, încearcă să-și exprime gândul asupra ceea ce crede că ar fi bine de făcut spre a fi înlăturate o parte cel puțin din suferințe. Ticălos este, domnule ministru, străinul căruia neconvenindu-i atitudinea patriotului, profitând de situația privilegiată ce deține și nesocotind cea mai elementară îndatorire ce i-o impune ospitalitatea de care se bucură, nu se mulțumește să-i smulgă pâinea de la gură, spre a-și potoli el foamea, dar îl acoperă apoi de injurii și amenințări încercând astfel să-l înfricoșeze și să facă să amuțească glasul care grăiește adevărul.
N-ați mărturisit d-stră înșivă – ce prețioasă mărturisire – că rodul pământului acestei țări v-a prins bine? Că nesfârșite sute și sute de vapoare au pornit în susul Dunării, că mii și mii de tone de cereale și materiale au fost furnizate și transportate?
Și mulțumirea pentru toate acestea sunt insultele pe care ni le aruncați? Ce s-ar fi întâmplat, domnule ministru, dacă în țara d-stră un reprezentant străin ar fi îndrăznit să săvârșească un asemenea fapt? Ne învinuiți apoi pe noi de bolșevism?
Noi am simțit gheara bestiei roșii înfiptă în trupul țării, așa cum n-a simțit-o nimeni, astfel că în sufletul nostru, în afară de ura adâncă împotriva bolșevismului nu poate intra.
Dar nu este cinism să ne învinuiți pe noi de un fapt pe care d-stră îl săvârșiți? Fiindcă ce altceva decât îndemn la bolșevism constituie cuvintele pe care d-stră sub formă de întrebări puse în gura soldatului român, ați arătat în cuvântarea dumneavoastră că ați dori să le auziți din gura soldatului român.
Vă credeți puternic și abuzați, depășind orice măsură, de această putere trecătoare. Dar n-ar strica poate să vă amintiți că tot puterea lui Dumnezeu rămâne cea mai mare, iar pe acei ce i-o înfruntă nu-i lasă fără răsplată.
Ca bun cunoscător al istoriei știți apoi, că domnia celor trufași n-a fost niciodată de prea lungă durată, astfel că s-ar putea întâmpla ca într-o zi și trufia d-stră să fie înfrântă.
Ziua aceasta domnule ministru, va fi ziua răzbunării tuturor acelora pe care i-ați apăsat și batjocorit.
Iată răspunsul pe care m-am simțit dator să-l dau cuvântării d-stră.
General adjutant Nicolae Rădescu

1945 februarie 24. Apelul rostit de generalul Nicolae Rădescu la radio, ca urmare a evenimentelor petrecute în Piața Palatului[modificare sursă]

Frați români!
Cei fără de neam și fără de Dumnezeu – cum i-a numit lumea – au început să dea foc țării și să o scalde în sânge.
O mână de indivizi, conduși de doi străini, Ana Pauker și ungurul Luca, încearcă să supună neamul prin teroare. Ei trebuie să piară zdrobiți.
Acest neam, care a știut întotdeauna cum să se apere, nu va putea fi îngenuncheat acum de o mână de sărăntoci.
Sub masca democrației – o democrație pe care, la fiecare pas, o calcă în picioare –, aceste hiene înspăimântătoare speră să obțină controlul țării.
Faptele lor blestemate sunt fără număr, în toată țara. În curând, voi avea prilejul să vă vorbesc despre ele. În seara aceasta vă voi povesti, pe scurt, doar ceea ce s-a întâmplat azi, căci doresc să înlătur toată infamia care a început să se reverse asupra mea și a armatei, pentru a-și ascunde crimele lor odioase.
Din datele pe care le-am adunat până acum, referitor la evenimentele din provincie și din Capitală, vă informez despre următoarele:
La Craiova, grupuri armate au atacat Prefectura, luând-o cu asalt;
La Caracal, mica dar viteaza garnizoană a rezistat cu dârzenie unui atac, așa că Prefectura a putut fi salvată;
La Brașov au devastat un magazin cooperatist;
Crimele pe care le-au comis în Capitală vor putea fi cunoscute pe deplin abia mâine.
Au deschis focul împotriva Palatului Regal, două gloanțe pătrunzând în biroul mareșalului Palatului. Au deschis focul și împotriva Prefecturii Capitalei și au atacat clădirea Ministerului de Interne, în care mă aflam și eu. Un glonț a ricoșat lângă masa mea de lucru. Cu trei sferturi de oră în urmă, asupra unui grup care își manifesta simpatia și adeziunea față de mine s-a tras dintr-o mașină. Sunt doi morți și 11 răniți.
Iată, pe scurt, ce s-a întâmplat azi.
Criminalii care au pus la cale aceste crime nu au nici măcar curajul responsabilității pentru acțiunea lor. Vor încerca să arunce blamul asupra celor pe care vor să îi suprime. Îndrăznesc să blameze armata care, potrivit lor, s-a aflat la originea provocărilor.
Afirm cu toată tăria că nu poate exista o insinuare mai infamă. Armata a primit ordinul meu expres să nu atace decât dacă este atacată. Am făcut chiar mai mult: peste tot unde trupa a fost atacată, s-a tras în aer, pentru a-i intimida pe atacatori.
În ceea ce mă privește, am făcut tot posibilul pentru a preveni orice tulburare. Am interzis mitingul programat de național-țărăniști și am permis desfășurarea demonstrației de stradă a F.N.D., anunțată anterior. Totuși, sufletele negre ale celor fără de neam și fără de Dumnezeu trebuie, în mod necesar, să-și încarce conștiința cu alte crime. Acestea sunt faptele, aceștia sunt oamenii. Dar ne putem noi mulțumi doar cu sublinierea acestui lucru, fără a invoca pedeapsa lui Dumnezeu?