Dialectica Iluminismului

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Dialectica Iluminismului (titlu original: Dialektik der Aufklärung) este o serie de eseuri filozofice scrise de Max Horkheimer şi Theodor W. Adorno cu subtitlul Philosophische Fragmente.

Opera conţine teza conform căreia, eşecul Iluminismului stă chiar în "raţiunea instrumentală" a gândirii sale. Prin faptul că Iluminismul a încercat să stăpânească natura, accesul la lume (odinioară mitic) este luminat raţional, "dezvrăjit". Dar apare un recul: Stăpânirea naturii însă se întoarce iar la mit, la pozitivism, o afirmare a ceea ce este, care anulează "individul" într-o lume administrată şi "faţă de puterile economice". Horkheimer şi Adorno reacţionează astfel la faptul că masele educate tehnologic sunt gata, într-un mod bizar, să se supună despotismului ideologiilor totalitare. Ei au catalogat acest comportament drept "prăbuşire a civilizaţiei umane" şi o scufundare într-un "nou gen de barbarie".

[modifică] Ce este Iluminismul

Horkheimer/Adorno au recapitulat în prima jumătate a secolului XX, că sub semnul Iluminismului, omenirii nu i-a reuşit să intre într-o stare "cu adevărat umană".

"Din toate timpurile, Iluminismul a urmărit în cel mai larg sens al gândirii progresiste ca să elibereze oamenii de frică şi să îi utilizeze ca stăpâni. Programul Iluminismului a fost dezvrăjirea lumii. Ea urma să elimine miturile şi să doboare imaginaţia prin cunoaştere."

Autorii au pus întrebarea, cum credinţa în raţionalitate sub forma unei raţiuni instrumentale a putut orbi subiecţii gândirii.

[modifică] Raţiune instrumentală

După Horkheimer/Adorno, abstractizarea este unealt aprin care logica este "divorţată" de masa lucrurilor. Ceea ce este variat, este supus la modul cantitativ unei mărimi abstracte şi uniformizat, pentru a fi mai uşor de instrumentalizat. Ceea ce este denumit prin simbol se formalizează. Prin formulă devine previzibil şi astfel este supus unui utilităţii, devine disponibil şi manipulabil. Această schemă devine sistemul prin care se explică lumea. Tot ceea ce se sustrage gândirii instrumentale, este suspectat a fi mistic şi cu caracter de superstiţie. Pozitivismul modern îl exilează în sfera ne-obiectivului, a aparenţei.

Dar aceastp logică este un a subiectului, care stă sub semnul stăpânirii, a stăpânirii naturii, are efecte directe asupăra lucrurilor. Această stăpţnire îi este prezentată individului ca raţiune, care organizează perspectiva obiectivă asupra lumii.

Când această uniformizare a gândirii se aplică asupra oamenilor, subiecţii sociali devin un colectiv care poate fi manipulat. Stăpânirea ştiinţifică a lumii se întoarce împotriva subiecţilor care gândesc, şi, în cadrul industriei, a planificării, a diviziunii muncii, a economiei, oamenii sunt reificaţi, devin simple obiecte. Prin stăpânirea generalului, nu numai că subiecţti sunt înstrăinaţi de obiecte, ci oamenii înşişi sunt reificaţi. Generalul le apare ca stăpânire totalitară. Progresul devine distructiv. În loc de eliberare din constrângerile naturii, sunt promovate adaptarea la tehnologie şi dictatura pieţei. În locul omului maturizat în sensul lui Kant, apare interesul politic şi economic de a manipula conştiinţa oamenilor. Astfe, în fond, Iluminismul devine o înşelătorie în masă.

[modifică] Vezi şi

• Jürgen Habermas
• Şcoala de la Frankfurt
• Dialectică, Dialectică negativă
• Iluminism
• Teoria critică
• Freudo-Marxism
• Anti-Iluminism