Dialecte grecești

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare

Limba greacă veche, în antichitatea clasică, înainte de dezvoltarea limbii Koiné ca lingua franca a elenismului, era împărțită în mai multe dialecte. La fel, limba greacă modernă este împărțită în mai multe dialecte, majoritatea derivate din Koiné.

Distribuţia dialectelor greceşti, cca. 400 î.Hr., după Woodard (2008).

Antichitate[modificare | modificare sursă]

Origini[modificare | modificare sursă]

Istoria

limbii grecești
(vezi și: Alfabetul grecesc)

Limba protogreacă (cca. 2000 î.Hr.)
Limba miceniană (cca. 1600–1100 î.Hr.)
Greaca veche (cca. 800–300 î.Hr.)

Dialecte:
Eolic, Arcado-cipriot, Atic-Ionic,
Doric, Pamfilian; Limba greacă homerică.
Posibil dialect: Macedonean.


Limba greacă comună (Koine)
(din aprox. 300 î.Hr.)
Limba greacă medievală
(cca. 330–1453 d.Hr.)
Limba greacă modernă
(din 1453 d.Hr.)

Dialecte:
Capadocian, Cretan, Cipriot,
Demotic, Griko, Katharevusa,
Pontic, Tsakonian, Yevanic

  • Eolica era vorbită, îndeosebi, în Lesbos (dialectul lesbian) și pe coasta vestică a Asiei Minor, la nord de Smirna.
  • Invazia doriană a răspândit greaca dorică, probabil, dintr-o regiune din nord-vestul Greciei, până la coasta Peloponesului; de exemplu, în Sparta, Creta și în cele mai sudice părți ale coastei vestice a Asiei Minor. Doricul era standard pentru poezia lirică greacă (e.g. poetul grec Pindar). Greaca nord-vestică este clasificată, uneori, ca dialect separat, și uneori ca făcând parte din dialectul doric. Macedoneana e privită de unii autori ca fiind un alt dialect grecesc, probabil înrudit cu doricul sau cu greaca nord-vestică.[2].
  • Ionicul era vorbit mai ales pe coasta vestică a Asiei Minor, inclusiv în Smirna și zona de la sudul ei. Iliada și Odiseea lui Homer au fost scrise în greaca homerică (sau greaca epică), o varietate timpurie de greacă estică. Atica, un subdialect sau dialect-frate al ionicului, a fost, timp de secole, limba vorbită în Atena. Deoarece atica a fost adoptată în Macedon, înainte de cuceririle lui Alexandru cel Mare și a înălțării ulterioare a elenismului, a devenit dialectul standard, care a evoluat în Koiné.

Autori importanți[modificare | modificare sursă]

Autori importanți, care au scris în dialecte individuale, sunt Tucidide pentru atică, Herodot și Arhiloc din Paros pentru ionică, Alcman și Ibycus din Rhegium pentru dorică, Sappho și Alceus pentru eolică (lesbiană), Corinna din Tanagra pentru boiotic. Thesalicul și arcado-cipriotul nu au fost niciodată dialecte literare și sunt cunoscute doar din inscripții și, într-o oarecare măsură, din parodiile comice ale lui Aristofan. Greaca epică este o combinație dintre cea eolică, dorică și atic-ionică, potrivit lui Dion Hrisostom; însă, elementele "dorice" nu sunt, de fapt, dorice, ci, mai curând, arhaisme eolice.

Grupuri[modificare | modificare sursă]

Dialectele antichității clasice sunt puțin diferit reprezentate de mai mulți erudiți. Dialectul pamfilian este un dialect marginal al Asiei Minor și este, uneori, în afara oricărei categorii. De notat că miceniana a fost descifrată abia în 1952 și lipsește din schemele mai timpurii, prezentate aici.

Nord-vestic, Sud-estic Ernst Risch, Museum Helveticum (1955): Alfred Heubeck:
Vestic,
Central,
Estic
A. Thumb, E. Kieckers,
Handbuch der griechischen Dialekte (1932):
W. Porzig, Die Gliederung des indogermanischen Sprachgebiets (1954):
Greaca estică
Greaca vestică
C.D. Buck, The Greek Dialects (1955)[3]:
  • Greaca estică
  • Greaca vestică
    • Grupul nord-vestic
      • Focian (inclusiv delfian)
      • Locrian
      • Elean
      • Greaca Koine de nord-vest
    • Grupul doric
      • Laconian și heraclian
      • Mesenian
      • Megarian
      • Corintinean
      • Argolic
      • Rhodian
      • Coan
      • Theran și Cirenian
      • Cretan
      • Doricul sicilian

Probleme de grupare[modificare | modificare sursă]

Dialectele grecești sunt definite ca fiind colecții distinctive de însușiri lingvistice. Însușirile individuale sunt rareori distinctive, ci împărtășite de diferite alte dialecte. Astfel, selectarea unui grup este, într-o anumită măsură, arbitrară. Totuși, lingvistul care definește grupul, începe, de obicei, de la o clasă geografică și un centru, cum ar fi atica și centrul Atena.

Lingviștii care au făcut aceste diviziuni au luat în considerare reputația și credința politică a vorbitorilor antici; de exemplu, grecii antici înșiși au recunoscut o distincție între dorieni și atenieni. Într-o oarecare măsură, fiecare oraș mare avea un mod de a vorbi care putea fi identificat.

Existența dialectelor grecești nu poate fi explicată prin Teoria nodului sau a valului. Leonard Bloomfield scrie despre Teoria nodului:[4]

"Câteodată, negreșit, istoria ne arată o scindare bruscă …. O diferențiere de acest fel apare când o parte a unei comunități emigrează."

În Teoria nodului, o populație părinte, sau nod, vorbind o limbă strămoș al dialectelor ei, se presupune a fi existat și este, uneori, atestată. Nodul dialectelor grecești ar fi fost protogreaca, dar ea este reconstruită și nu este atestată. Cele mai puternice candidate pentru Teoria nodului sunt greaca estică și cea vestică, care au clase geografice diferite, recunoscute din antichitate.

În Teoria valului, definită de Johannes Schmidt în 1872[5],

"Diferite schimbări lingvistice se pot răspândi ca valurile peste o zonă de vorbire". Majoritatea însușirilor individuale sunt izoglose; va să zică, o hartă cu doar o însușire încrucișează mai multe categorii nodale. Lingviștii erau, astfel, liberi să definească colecția de izoglose care părea să se potrivească cel mai bine cu grupurile antice de vorbitori, potrivit propriilor lor documente și credințe.

Schimbări fonetice, care au condus la dialectizare[modificare | modificare sursă]

Dialectele greacăi vechi erau, în principal, fonemice și vocalice; adică, dialectele erau recunoscute, în special, prin diferențele lor vocalice. Aceste diferențe au apărut ca rezultat al pierderii lui s intervocalic și pierderii lui i și w din protogreacă. O astfel de pierdere a adus două foneme vocalice în juxtapunere, situație numită, deseori, "ciocnire vocalică".[6] Pentru motive necunoscute, vorbitorii de greacă priveau două vocale consecutive ca fiind necorespunzătoare și, în timp, au schimbat pronunția pentru a le evita. Modul în care s-au făcut aceste schimbări a determinat dialectul.

De exemplu, cuvântul pentru zeul mării (indiferent de cultura și limba de unde provine) a fost, într-o formă preistorică, Poseidāwōn, la genitiv Poseidāwonos, la dativ Poseidāwoni, etc. Pierderea lui w intervocalic a dat Poseidāōn, găsit in miceniană și greaca epică. Ionicul a schimbat a în e: Poseideōn, în timp ce aticul a contras cuvântul la Poseidōn. La alte dialecte: corintineanul Potedāwoni, a devenit Potedāni și Potedān; boioticul Poteidāoni; în cretană, rhodiană și delfică, Poteidān; în lesbiană, Poseidān; în arcadiană, Posoidānos; în laconiană, Pohoidān. Din aceste dialecte, poate fi ușor văzut că aceste izoglose nu urmează deloc o structură nodală.

Obiectul inconștient al acestor schimbări pare a fi, în principal, crearea unui fonem din două, proces numit "contracție" dacă se ajunge la un al treilea fonem, sau "hyphaeresis" ("a îndepărta") dacă un fonem este îndepărtat, păstrându-l pe celălalt. Uneori, cele două foneme sunt păstrate, sau păstrate și modificate, ca în ionicul Poseideōn.

Un alt principiu al dialectizării vocalice urmărește seria de apofonii sau grade vocalice indo-europene. Indo-europeana putea să interschimbe e (gradul e) cu o (gradul o) sau să nu folosească nici unul (gradul zero). Asemănător, greaca a moștenit seria (de exemplu) ei, oi, i, care sunt e,-, o- și gradul zero al diftongului. Ele puteau să apară în diferite forme verbale: leipo "eu plec", leloipa "eu plecasem", elipon "eu am plecat", sau ca bază a dialectizării: aticul deiknumi "eu arăt" și cretanul diknumi.

Postelenistic[modificare | modificare sursă]

Dialectele limbii grecești vechi au fost un rezultat al izolării și comunicării sărace dintre comunitățile care trăiau în teritorii despărțite. Nici un istoric general grec nu uită să sublinieze influența teritoriului asupra dezvoltării orașelor-state. Deseori, în dezvoltarea limbilor, dialectizarea are drept rezultat disimilația limbilor fiice. Această fază nu a apărut în greacă; în schimb, dialectele au fost înlocuite de greaca standard.

Populația aflată în creștere și comunicarea au adus vorbitorii mai aproape și i-a unit sub aceleași autorități. Greaca atică a devenit limba literară de pretutindeni. Buck spune[7]:

"… cu mult după ce atica devenise norma prozei literare, fiecare stat avea propriul dialect, atât în monumentele private, cât și publice, de preocupare internă, cât și în cele de … caracter interstatal, cum ar fi … tratatele".

În primele câteva secole dinaintea erei noastre, dialectele regionale le-au înlocuit pe cele locale: greaca Koine nord-vestică, Koine dorică și, desigur, Koine atică. Aceasta din urmă a ajuns să le înlocuiască pe celelalte în vorbirea comună, în primele secole ale erei creștine. După despărțirea Imperiului roman în cel estic și vestic, a început să domnească cea mai timpurie greacă modernă. Distribuția dialectală era, atunci, astfel:

Tsakoniana este singurul dialect grecesc modern, care nu descinde din atică sau Koiné.

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Uneori numită Epoca întunecată greacă, deoarece scrierea a dispărut din Grecia până la adaptarea alfabetului fenician.
  2. ^ Nu s-a descoperit încă dacă macedoneana era o limbă separată, dar înrudită cel mai mult cu greaca, un dialect grecesc, sau o limbă indo-europeană, care nu era, în mod special, înrudită cu greaca.
  3. ^ Publicată, mai întâi, în anul 1928, a fost revizuită și extinsă de Buck și republicată în 1955, anul morții sale. Despre ediția nouă, Buck spunea (Prefață): "…aceasta este, practic, o nouă carte". Au existat alte impresii, dar, desigur, nu și alte schimbări în text. Ediția din 1955 era, în acel timp, și încă mai este, într-o anumită măsură, cartea standard în Statele Unite, în legătură cu acest subiect. Această parte a tabelului se bazează pe Introducerea la ediția din 1955. Un exemplu de folosire modernă a acestei clasificări poate fi găsit la columbia.edu, în articolul The Major Greek Dialects, al lui Richard C. Carrier
  4. ^ Language, multe ediții și tipăriri din 1933. Aceasta este o carte standard de lingvistică istorică, scrisă de un erudit de la Universitatea din Chicago.
  5. ^ Bloomfield, lucrare citată.
  6. ^ Două foneme vocalice consecutive nu trebuie confundate cu un diftong, care este un fonem mai complex, scris prin două litere. Diftongii erau moșteniți, în mod specific, de limba greacă.
  7. ^ Greek Dialects

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Privire de ansamblu[modificare | modificare sursă]

Inscripții[modificare | modificare sursă]

Perioadele limbii grecești
cca. 2000 î.Hr.    cca. 1600–1100 î.Hr.    cca. 800–300 î.Hr.    cca. 300 î.Hr.– 330 d.Hr.    cca. 330 d.Hr.–1453 d.Hr.    1453–prezent
protogreacă    miceniană    greacă veche    greacă Koine    bizantină    greacă modernă