Decalog

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Acest articol trebuie pus în formatul standard Ştergeţi eticheta la încheierea standardizării. Articolul a fost etichetat în luna 2005.

Decalogul biblic, sau "Cele Zece Porunci", reprezintă un set de cerinţe religioase şi morale, prezentate de Dumnezeu lui Moise pe Muntele Sinai, întru ghidarea poporului său ales. Ele apar în Biblie în două locuri^[1]. Prin influenţa creştinismului în lume, de-a lungul timpului, prevederile sale morale au căpătat o largă cunoaştere şi recunoaştere.

Şi alte religii sau culturi au codurile lor religios-morale; astfel, budismul are şi el un set de "Cinci Precepte" cu valoare de ghid de comportament în comunitate (există însă şi variante mai ample, cuprinzând "8 precepte" sau "10 precepte"), acesta fiind din punct de vedere moral echivalent Decalogului creştin; romanii aveau şi ei un cod iniţial de legi, numit al celor "12 tablete", afişate în forum, acestea având un puternic caracter practic şi concret.

Istoricii consideră că preceptele de ordin moral al celor Zece Porunci îşi au originea în prevederi similare ale unor religii mai vechi decât iudaismul, religii ale populaţiilor care istoriceşte i-au dominat militar şi cultural pe evrei; "papirusul lui Ani", scriere egipteană a secolului XIII înaintea erei noastre, redă în capitolul 125 o serie de condiţii pe care cel mort trebuie să le îndeplinească pentru a putea accede la "lumea cealaltă", condiţii cu valoare morală echivalentă acelora ale Decalogului (informaţii suplimentare).

Se poate vorbi despre un tipar al vechimii, anume acest obicei al conducătorilor politico-religioşi de a impune un cod de legi, pretinzând că sursa lui este de origine divină. În lucrarea "Vechiul Testament" a teologului francez Edmond Jacob, tradusă şi în româneşte de Editura Humanitas în 1993, se autorul spune:

"Legile sunt indispensabile oricărei societăţi cât de cât organizate; pentru a le spori autoritatea, ele erau puse adesea pe seama unei divinităţi, aşa cum s-a întâmplat cu celebrul cod de legi al regelui babilonian Hammurabi (sec. XVIII î.e.n.), pe care i-l înmânase zeul Shamash. În Israel, se socotea că toate legile îi fuseseră date lui Moise de către Iahve şi din această pricină ele sunt consemnate în Pentateuc."

Dar Hamurabi nu este nicicum primul dătător de legi, sau măcar primul dătător de legi a căror origine se pretinde a fi divină: înaintea lui Hammurabi (cu ~ 200 de ani), Lipit-Iştar, un alt rege mesopotamian (sumerian), uza şi el de un cod de legi "dat" de către divinitate, iar înaintea lui Lipit-Iştar (cu ~ 100 de ani), Ur-Namu, un alt rege mesopotamian, utiliza şi el la rândul lui un cod de legi, care de abia acesta este prima formulă cazuistică cunoscută. Decalogul ("Cartea Legământului", "Sefer ha-Berit", cronologic prima colecţie de legi în Vechiul Testament) copiază fidel forma codului babilonian (al lui Hamurabi):

1. prolog,

2. legi de adoraţie a zeului (cereri religioase),

3. legi personale

4. legi de proprietate,

5. legi menite să păstreze legământul,

6. epilog cu avertismente şi promisiuni.

Ambele conţin lex talionis ("ochi pentru ochi, dinte pentru dinte").^[2]

1. ^ în Ieşire (Exod) capitolul 20, versetele de la 2 la 17, şi în Deuteronom, capitolul 5, de la 7 la 21
2. ^ Enciclopedia "Britannica" online 2008, articol "Hebraic law", p. 1 din 1.