Daniel Turcea
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
| Daniel Turcea | |
 "Nu sunt poet, mi-e sete de lumină" [1] |
|
| Naștere | 22 iulie 1945 Târgu-Jiu, România |
|---|---|
| Deces | 28 martie 1979 (33 ani) Mănăstirea Cernica, România |
| Profesie | poet |
| Naționalitate | română  |
| Activitatea literară | |
| Activ ca scriitor | Literatura română post-belică 1945 - 1979 |
| Mișcare/curent literar | neomodernism |
| Operă de debut | Entropia - 1970 |
modifică  |
|
Daniel Turcea (n. 22 iulie 1945, Târgu-Jiu - d. 28 martie 1979, Mănăstirea Cernica) a fost un poet român.
Cuprins |
Biografie [modificare]
A absolvit Liceul „Nicolae Bălcescu” din Pitești în 1963 și a fost licențiat al Institutului de Arhitectură „Ion Mincu” din București în 1968. Debutul său literar se produce în revista „Amfiteatru” (1968). A făcut parte din grupul oniric. Este unul din marii poeți creștini ai secolului XX.[judecată de valoare]
Caracterizări [modificare]
„Mi-l aduc aminte ca pe un om introvertit, chiar morocănos, fragil, căruia îi plăcea să ia parte la discuții, impunând oarecum prin calmul și blândețea sa. Ființă delicată, cu vorbă domoală, mai mult tăcut, cu o atitudine retrasă, aproape ștears. Aș putea spune că locul lui era, mai degrabă, într-o mănăstire. Căuta peste tot perfecțiunea. Mi-aduc aminte că m-a rugat într-o după-amiază să-l iau la Nichita acasă, să îl prezint, fapt care mi-a făcut mare plăcere, deoarece aveam să discutăm despre poezie, să facem poezie. La sfârșitul vizitei, m-a rugat stăruitor să-i vând un distih de-al meu: „Privesc în taină florile de nufăr, /Mi-aduc aminte și încep să sufăr".[2][3]”
„Mic de statură, cu mustața neagră și părul ușor ondulat, Daniel era o prezență plăcută, discretă. Pot spune că, în acei ani tulburi, Turcea, Mazilescu și Ivănceanu au trăit curat, fără compromis. Retragerea la Mănăstirea Cernica a reprezentat, după mine, vârful biografiei sale. Prietenia literară ce ne-a legat a luat sfârșit odată cu exilul meu la Paris, în 1972.[2]”
„Pasiunea sa pentru geometrie, i-a fost insuflată, cel mai probabil, de mama sa, profesoară de matematică. Retras, firav, meditativ, ne privea cu înțelepciune, ne încuraja blajin. Avea o fascinație pentru misticism. Deși nu știa că va muri, se grăbea să publice «Trebuie să public cât mai repede, să aflu». Avea un timbru calm, o tristețe întipărită pe chip, era de o rară calitate sufletească, distins, care impunea prin tăcere. Îl consider, dintre noi, apropiații, singurul vârf de lance în a se desprinde de materie. Chiar înainte de a se retrage la Cernica, cu certitudine o spun, avea o existență aproape de sfințenie.[2]”
„Deși era slăbit la trup și la făptură, Daniel Turcea emana o stranie energie. Chiar dacă vorbea rar, puțin, aproape că tăcea cuvintele, prin nu știu care farmec, spunea multe. La un moment dat, într-o discuție, a spus ca pentru sine: «E atât de aproape Adevărul!» După o tăcere apăsătoare, a continuat: «E mult zgomot în ființa noastră, ne lamentăm, cerem vrute și ne-vrute, semenilor, lui Dumnezeu. Este pricina pentru care nu-l putem auzi pe Domnul.[2]”
Cărți publicate [modificare]
- Entropia (Editura Cartea Românească, 1970)
- Epifania (Editura Cartea Românească, 1978)
- Epifania, colecția „Hyperion”, (Editura Cartea Românească, 1982)
- Iubire. înțelepciune fără sfîrșit, colecția „Cele mai frumoase poezii”, (Editura Albatros, 1991). Prefață de Valeriu Cristea.
Legături externe [modificare]
Referințe [modificare]
- ^ Ziarul Lumina
- ^ a b c d După un articol apărut în ziarul Lumina.
- ^ http://www.centrul-cultural-pitesti.ro/index.php?option=com_content&task=view&id=3116&Itemid=104
