Cucerirea Transilvaniei de către Regatul Ungar
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
 |
|
Cuprins |
[modifică] Începuturile
 |
|
La sfârşitul secolului al IX-lea, ungurii s-au aşezat în Câmpia Panonică, unde, potrivit primelor cronici, au găsit o populaţie romanică pe care au supus-o. Mai târziu, în timpul regelui Ştefan I al Ungariei, este creat Regatul Ungariei, şi se adoptă catolicismul de cea mai mare parte a populaţiei din acest teritoriu. După formarea Regatului, ungurii işi îndreaptă atenţia spre teritoriul din interiorul arcului carpatic, spre Transilvania.
Cuceritorii au descoperit în cursul înaintării lor diverse formaţiuni politice ale românilor, care au fost supuse fie pe calea armelor fie prin negociere. În primele incursiuni în interiorul arcului carpatic, ungurii se lovesc de rezistenţa populaţiilor slave, turanice şi româneşti şi de organizaţiile lor politice şi militare. Elementele slave şi turanice sunt menţionate de cronica ungurescă „Gesta Hungarorum” ca trăind în simbioză cu românii, pe parcursul secolelor următoare aceste populaţii fiind asimilate de populaţia românească majoritară. Printre primele formaţiuni politice atacate se numără cea condusă de Ahtum, aflată în zona Banatului de astăzi. În nordul Transilvaniei, ungurii se impun după ce înfrâng rezistenţa unei căpetenii locale româneşti, un anume Gelu (potrivit Gesta Hungarorum „dux Gelou quidam Blacus”). De asemenea, în partea sud-vestică a Transilvaniei (înaitând spre vest până la râul Tisa), ungurii înfrâng rezistenţa unei formaţiuni politice, care potrivit aceleiaşi Gesta Hungarorum, era condusă pe Menumorut(probabil de origine slavă). Cucerirea, subordonarea şi integrarea formaţiunilor politice transilvănene a continuat şi s-a accentuat în secolele XI-XII, şi a luat forme tot mai sistematice pe măsură ce ungurii au înaintat în Transilvania. Adoptarea de către Regatul Ungar a formelor de organizare politică şi ecleziastică specifice vestului Europei, au dat expansiunii un caracter foarte eficace şi organizat.
[modifică] Saşii şi secuii
Comitatul regal (cadru administrativ şi militar) este impus peste vechile organizări teritoriale ale autohtonilor, iar episcopatul catolic integrează sub raport ecleziastic vastul conglomerat teritorial şi etnic supus de Coroana Ungară.
Extinderea stăpânirii ungare spre centrul şi sudul Transilvaniei (până la limita Carpaţilor) se face cu largul concurs al secuilor (popor de origine controversată) şi al coloniştilor germani (saşi). Aceste populaţii au ocupat unele zone având largi privilegii din partea Regalităţii.
Secuii erau luptători de avangardă ai oştilor ungare, ei fiind progresiv deplasaţi prin centrul Transilvaniei, până la limita estică, poalele Carpaţilor Orientali, pentru apărarea trecătorilor. Secuii au convieţuit cu românii din regiune de la care au împrumutat o serie de elemente civilizatoare potrivit lui Simon de Keza, precum folosirea scrisului. Cu timpul, în secolele al XIII-lea şi al XIV-lea, secuii au constituit o zonă autonomă in cadrul Voievodatului Transilvaniei, pe baza vechilor lor privilegii.
Sudul şi sud-estul Transilvaniei au fost aduse sub controlul Regalităţii ungare cu largul concurs al populaţiilor germanice. Aceştia au sosit in grupuri mici, sub conducerea unor „greavi” (comites). Coloniştii germani, cunoscuţi sub denumirea de saşi (Saxones) s-au instalat în regiunea Orăştiei, a Sibiului (Hermannstadt), a Sighişoarei (Schässburg), a Târnavelor, a Braşovului (Kronstadt) - zone cu cea mai proeminentă influenţa germană. Alte grupuri de colonişti germani s-au aşezat în zona Bistriţei-Năsăud, iar un alt grup, şvabii, s-au instalat în zone restrânse din Banat. Exponenţi principali ai culturii medievale occidentale în Transilavania, saşii au întemeiat sate prospere, şi au avut o contribuţie foarte importantă în dezvoltarea vieţii urbane, a comerţului, a meşteşugurilor şi a mineritului. Oraşe precum Sibiu, Braşov, Mediaş, Sighişoara şi Bistriţa au cunoscut o excepţională dezvoltare ca autonomii urbane cu instituţii proprii de guvernare.
[modifică] Organizarea noii cuceriri
Spre sfârşitul secolului al XII-lea, cucerirea Transilvaniei de către Regatul Ungariei este completă, urmând fazele de consolidare şi organizare corespunzătoare a noii cuceriri. Regalitatea încearcă organizarea Transilvaniei sub formă de Principat (după model occidental), însă influenţa populaţiei româneşti autohtone se face simţită prin faptul că Regalitatea acceptă în cele din urmă organizarea Transilvaniei sub formă de voievodat.
Astfel, Transilvania devine Voievodat autonom sub suzeranitate ungară, iar în anul 1176 este menţionat în izvoare primul conducător a noii entităţi politice, Leustachius Rátót. Alegerea voievodului se face de către rege, cu acordul nobilimii, deşi există momente când regele doar consfinţeşte dorinţa nobilimii din Voievodat. Voievodul are atribuţii militare şi administrative, fiind secondat de un vicevoievod, cu atribuţii oarecum mai triviale. Voievodatul Transilvaniei este împarţit la rândul său în comitate (7), conduse de un comite. Saşii sunt organizaţi în Scaune, cu o largi autonomii şi privilegii. Românii sunt organizaţi în districte precum Ţara Oltului, Ţara Bârsei, Maramureş. Aceste districte sunt conduse de voievozi, juzi sau cneji, aceştia având atribuţii administrative şi juridice.
[modifică] Excluderea românilor din viaţa politică a Voievodatului
 |
|
Începând cu secolul al XIII-lea conflictul dintre Biserica Romano-Catolică şi Biserica Ortodoxă îşi capată adevăratele proporţii populare odată cu jefuirea Constantinopolului de către cruciaţi în anul 1204. În acest context, aversiunea dintre catolici şi ortodocşi (împărtăşită până în acest moment doar de mai marii celor două Biserici, fiind mai puţin răspândită în rândurile oamenilor obişnuiţi) se extinde asupra maselor. Aceast nou „cuţit răsucit în rană” are repercursiuni dintre cele mai directe şi nefaste asupra populaţiei româneşti din Voievodatul Transilvaniei. Ungurii catolici însufleţesc în Transilvania un nou val de prozelistism religios. Lupta împotriva „schismaticilor ortodocşi” are ca efect în Transilvania, suprimarea drepturilor românilor şi excluderea treptată a românilor din viaţa politică. Acest prim val de prozelitism religios este pus în practică de către Regalitatea şi nobilimea maghiară prin masive deposedări de bunuri, mai ales imobiliare, ale românilor ortodocşi. După anul 1204 sunt acaparate vaste teritorii deţinute de români, precum regiunea Medieşul Aurit (în fostul ducat a lui Menumorut) fiind dat în administrare unei familii nobiliare ungureşti, iar în Ţara Făgăraşului sunt confiscate teritorii de la români pentru a fi date mănăstirii Cârţa.
În contextul primelor invazii ale mongoliilor, care pustiesc Transilvania şi Ungaria, pătrunzând mai departe în Europa, drepturile românilor sunt revitalizate, dat fiind faptul că aceştia au participat activ la acţiunile de represalii ale Ungariei împotriva hoardelor mongole. Repetatele invazii ale mongolilor însă aruncă Regatul Ungariei într-o criză acută, criză ce coincide şi cu convulsiile de sfârşit ale primei dinastii ungare, cea arpadiană.
Într-o încercare de a restabili ordinea în regat, ultimul rege arpadian, Andrei al III-lea, consolidează puterea nobilimii ungare, a saşilor şi a secuilor, pe baza apartenenţei la religia catolică, pe când aderenţii Bisericii Ortodoxe se gasesc din nou suprimaţi, de data aceasta definitiv. Regele Andrei al III-lea moare în 1301, iar în decursul generaţiei următoare are loc şi excluderea definitivă a românilor din viaţa politică a Voievodatului, stare de lucruri ce nu se va schimba pentru secole de-a rândul.
[modifică] Consecinţe
Totuşi, suprimarea autonomiei românilor din interiorul arcului carpatic a precipitat constituirea şi consolidarea formaţiunilor politice româneşti din exteriorul arcului carpatic.
[modifică] Bibliografie
"Istoria României" Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Şerban Papacostea, Pompiliu Teodor, Grupul Editorial CORINT, ISBN 978-973-135-031-8.
