Cruciada a şaptea
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
| Cruciadele |
|---|
|
Prima – A ţăranilor – Germană –Din 1101 A doua – A treia – A patra – Albigensiană – A copiilor A cincea – A şasea – A şaptea – A ciobanilor – A opta – A noua Aragoneză – Alexandriană – Nicopole – Nordică – Războaiele Husite – Varna |
Cruciada a şaptea a fost o cruciadă condusă de regele Franţei Ludovic al IX-lea şi care s-a desfăşurat în perioada 1248 – 1254.
în 1244 musulmanii au recucerit Ierusalimul, după încetarea armistiţiului de 10 ani convenit la încheierea celei celei de-a şasea cruciade. Căderea Ierusalimului, care nu a mai fost considerat un eveniment dezastruos pentru creştinii europeni, aşa cum fusese văzut prima oară şi nu a mai cauzat o chemare imediată la cruciadă. Papa Inocenţiu al IV-lea şi împăratul Frederick al II-lea al Sfântului Imperiu Roman erau implicaţi în lupta imperialo-papală. Frederick luase prizonieri din rândul clericilor care se deplasau la Conciliul de la Lyon, în 1245 fiind în mod formal deposedat de puterile sale imperiale de către Papă. Papa Gregorie al IX-lea oferise cu ceva vreme mai înainte fratelui regelui Ludovic al Franţei, Robert de Artois, coroana germană, dar principele o refuzase. Din acest motiv, Sfântul Imperiu nu era pasibil de organizarea unei cruciade. Henry al III-lea al Angliei se luptă încă cu Simon de Montfort şi mai avea de rezolvat şi alte probleme în ţară. În plus, regii Angliei şi Franţei nu erau în relaţii bune, fiind implicaţi în conflictul dintre casele Capetian şi Plantagenet. Regele Angliei a semnat un armistiţiu prin care se angaja ca atâta vreme cât Ludovic ar fi fost plecat în cruciadă să nu atace teritoriul francez. Ludovic al IX-lea l-a invitat pe regele Haakon al IV-lea al Norvegiei să ia parte la cruciadă, dar acesta din urmă a refuzat. Astfel, în 1245, singurul monarh care s-a arătat interesat de organizarea unei cruciade a fost doar regele Franţei, Ludovic al IX-lea.
În acele vremuri, Franţa era una dintre cele mai puternice state ale lumii, după ce regiunea Provence fusese cucerită de francezi după încheierea cruciadei cathare, iar Toulouse era stăpânit de fratele lui Ludovic, Alphonse, care avea să i se alăture în expediţie în 1245. Alt frate regal, Charles I de Anjou, s-a alăturat de asemenea regelui Franţei în cruciadă. În următorii trei ani, Ludovic a colectat o zeciuială eclesiastică (în principal din dările bisericeşti) şi, în 1248, el şi aproximativ 20.000 de militari au plecat din porturile din Aigues-Mortes şi Marseille, cu corăbii care fuseseră construite special pentru expediţie. Preparativele finaciare ale expeditiei s-au dovedit mai bune decât în cazul altor cruciade, fiind adunaţi aproximativ 1.500.000 livre. Cu toate acestea, mulţi nobili care au participat la cruciadă au fost nevoiţi să se împrumute cu bani, cruciada devenind pe ansamblu una extrem de costisitoare.
Cruciaţii francezi au călătorit mai întâi în Cipru şi au petrecut iarna pe insulă, negociind cu diferite puteri din răsărit. Imperiul Latin a cerut ajutorul cruciaţilor împotriva bizantinilor Imperiului de la Niceea, iar Principatul Antiohiei şi Cavalerii templieri doreau să fie sprijiniţi în luptele din Siria, unde musulmanii cuceriseră de puţină vreme Sidonul. Totuşi, Ludovic avea ca obiectiv debarcarea în Egipt. Cruciaţii au ajuns aici în 1249, au debarcat şi au atacat Damietta pe Nil. Ludovic considera Egiptul ca o bază potrivită de plecare pentru atacarea Ierusalimului, iar bogăţia agricolă a ţării ar fi trebuit să asigure resursele necesare unei campanii victorioase.
Pe 6 iunie, Damietta a fost cucerită fără eforturi prea mari, egiptenii retrăgându-se peste Nil. Revărsările anuale ale fluviului nu fuseseră luate în calcul de regele francez atunci când organizase cruciada, iar ca urmare armata a rămas blocată şase luni la Damietta. Ludovic nu a luat în seamă înţelegerea făcută în timpul celei de-a cincea cruciadă, prin care Damietta ar fi trebuit să fie predată Regatului Ierusalimului cu capitala la Acra, acum doar o palidă umbră a ceea ce fusese odinioară. Ludovic a înfiinţat în schimb o arhiepiscopie aici, (sub autoritatea Patriarhiei Latine a Ierusalimului) şi a folosit oraşul ca bază de plecare a operaţiunilor militare împotriva musulmanilor din Siria.
În noiembrie, Ludovic a plecat în expediţie spre Cairo şi aproape în acelaşi timp, sultanul Egiptului as-Salih Ayyub a murit. O forţă condusă de Robert de Artois în alianţă cu cavalerii templieri au atacat tabăra egipteană de la al-Mansourah, dar egiptenii au ieşit învingători şi Robert a fost ucis. Între timp, forţele principale ale lui Ludovic au fost atacate de mamelucul Baibars, comandantul armatei. Şi Ludovic a fost înfrânt, dar el a hotărât să nu se retragă, preferând să asedieze Mansourahul, acţiune care în loc să-i asigure victoria, i-a măcinat armata, mai degrabă prin foamete şi boli decât datorită luptelor cu musulmanii. În martie 1250, Ludovic s-a retras spre Damietta, dar a fost luat prizonier pe drum, s-a îmbolnăvit de dezinterie şi a fost vindecat de un medic arab. În mai a fost răscumpărat pentru suma de 400.000 livre şi a plecat imediat din Egipt spre Acra, una dintre puţinele posesiuni cruciate care mai rezistau în Siria. Între timp, soldaţii mameluci din Egipt s-au răsculat. Turanshah, succesorul lui as-Salih a cucerit oraşul Cairo, punând bazele dinsastiei Mameluce, care avea până în cele din urmă să cucerească şi ultimele posesiuni cruciate din zonă.
Ludovic a făcut o alianţă cu mamelucii şi din noua sa bază din Acra a început să refacă celelalte oraşe cruciate. Deşi Regatul Ciprului pretindea că este puterea suzerană în zonă, Ludovic era conducătorul de facto. Ludovic a negociat şi cu mongolii, care îşi făcuseră simţită prezenţa în răsărit, încurajat de legendele Regatului Nestorian. (Vedeţi şi: Preotul Ioan). În acelaşi timp, şi musulmanii negociau cu mongolii, nimeni nesesizând faptul că noii sosiţi în zonă aveau propriile lor planuri. Solia franceză trimisă la hanul Möngke Han a fost un eşec. Hanul a respins invitaţia lui Ludovic pentru convertire la creştinism, în schimb sugerându-i suveranului francez să i se supună.
În 1254, Ludovic a terminat banii şi în plus i se simţea lipsa în Franţa, unde mama lui şi regenta Blanche de Castilia murise. Deşi cruciada sa nu a avut niciun rezultat notabil, în Europa a fost considerat un sfânt de mulţi creştini, iar faima sa a crescut şi mai mult. În 1270 el a încercat să se alăture unei noi cruciade, expediţie care a fost la rândul ei un eşec.
Istoria cruciadei a şaptea a fost scrisă de unul dintre participanţi, Jean de Joinville.
