Cornelia Brediceanu

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Acest articol sau această secţiune pare să conţină cercetare originală. Dacă articolul nu poate fi rescris conform politicii Wikipedia, atunci trebuie şters.

Cornelia Brediceanu a fost o intelectuală română, soţia poetului, dramaturgului şi filosofului Lucian Blaga. Împreună au avut o fiică, pe Dorli Blaga.

Lucian Blaga şi Cornelia Brediceanu: Poezia dragostei la Lugoj E uimitor cum dragostea poate scoate din adâncul fiinţei umane cele mai înălţătoare rezonanţe ale spiritului: poezia şi muzica. Astfel, pentru Lucian Blaga, în toamna anului 1916, la 21 ani, pe când era student la Universitatea din Viena, puternica dragoste faţă de Cornelia Brediceanu a fost acea „mirabilă sămânţă” care i-au încolţit în suflet poeziile din Poemele luminii, după cum mărturiseşte, atât de elocvent, însuşi poetul în volumul autobiografic Hronicul şi cântecul vârstelor (volum postum, Editura Tineretului, Bucureşti, 1965); în aceste mărturisiri, nobilul sentiment al dragostei, al dragostei faţă de lugojeanca Cornelia Brediceanu, este retrăit de Lucian Blaga cu o intensitate şi cu o sinceritate rar întâlnite: „[...] altceva mai adânc şi mai esenţial avea să intervină în acel miez auriu de toamnă în viaţa mea. [...] Intram la Universitate (n.r.: Universitatea din Viena). [...] descifrez cu emoţie un alt nume românesc, şi cunoscut mie: numele domnişoarei Cornelia B. „Ghiocelul negru!”. Pe domnişoara Cornelia B. n-am mai văzut-o de vreo doi ani şi mai bine. Stau puţin şi mă adun, căci inima îmi bătea ca un clopot. Mi-aduc aminte de acea „petrecere cu dans” a liceenilor, când am zărit-o întâia oară – pe Cornelia. [...] Inima mea cade pradă unei reacţiuni spontane la gândul că aş putea, de la o zi la alta, s-o întâlnesc în aceste locuri. [...] Printre cei dintâi care aşteptau, era domnişoara Cornelia. Puteam s-o privesc, căci ea nu-mi remarcase prezenţa în sală. Se alcătuise în acei câţiva ani, de când n-o mai văzusem, frumoasă cu adevărat. [...] Străinătatea cu aer fin, adus de pe unde de lacuri, de pe zăpezi alpine (n.r: a stat un an în Elveţia), a împrumutat culoarei ei de creolă o nouă nobleţă. Silueta calmă, privirea uşor melancolică, liniile inteligente erau aceleaşi, dar mai mature acum. Domnişoara Cornelia nu mai era fetişcana subţirică, ce refuza cu dispreţ băieţos împlinirile. Făptura, de contururi înmuiate în nuanţe de catifea, făcuse concesii feminităţii. O priveam pierdut. Şi, în ciuda tonului neutru al tuturor antecedentelor, inima îmi bătea, inexplicabil.” (n.r.: Dintr-o remarcă a unui licean din generaţia Corneliei Brediceanu, Dorli Blaga, fiica Corneliei şi a lui Lucian Blaga, îşi aminteşte: „O cunoştea pe mama şi spunea despre dânsa că era foarte frumoasă. Era aşa de frumoasă, încât ei, băieţii, n-aveau curajul să vorbească cu ea”. Dar de aceeaşi părere era şi Dorli Blaga însăşi despre mama ei: „Mama era o femeie frumoasă, foarte cultivată. Avea anume siguranţă în felul de a apărea în lume [...]”.) “[...] Domnişoara Cornelia îşi întorcea şi ea ochii spre mine. Mă recunoaşte şi-mi surâde: îmi părăsesc locul. Mă duc lângă ea. [...] Şi am vorbit despre multe, de toate. Devenisem aproape locvace, eu care nu m-am simţit niciodată în rol de „delegat autorizat” al cuvântului.” „O vedeam pe Cornelia în fiecare zi. La bibliotecă, cele mai adesea. [...] Întâlnirile, întrucât dorite de amândoi, nu s-ar mai putea spune că erau întâmplătoare. Iar în cutreierul nostru pe aleele tomnatice ne vorbeam despre tot ce ne trecea prin inimă şi cuget. Îi plăcea să audă cuvânt despre proiectele mele de viitor. Îi desfăşuram aspiraţiile mele în domeniul filozofiei. Pe acestea i le-am mărturisit mai degrabă, decât cele poetice. Cred că în timpul acela, nici nu bănuia măcar că puteam să am preocupări poetice, şi mult timp încă nici nu avea s-o ştie. Descoperisem la ea o aplecare rară, ce-mi comunica unele sfieli, când vorbeam despre poezie.” „Palpitam, în acele săptămâni de toamnă târzie şi de început de iarnă, la un nivel euforic ridicat [...]. Verişoara mea a remarcat acest lucru [...]: „Ce e cu tine? Tu eşti îndrăgostit!” Am răspuns doar printr-o lumină, ce mi s-a urcat în obraji o dată cu sângele. Verişoara m-a sărutat, văzân-du-mă atât de fericit. [...] Nu încape îndoială că eu însumi eram atunci în cea mai potrivită dispoziţie sufletească [...]. Umblam cu Cornelia să vedem când străzile vechi din centru, când pădurile de la periferiile Vienei, vizitam muzeele, bisericile, teatrele [...].” „Cu licenţa teologală în buzunar, am plecat la sfârşitul lui iunie (n.r.: 1917) acasă, la Mama. Acasă mă aştepta o scrisoare de la Cornelia, caldă şi calmă ca anotimpul. Cornelia era încă la Viena, dar se pregătea să plece în Banat (n.r.: la Lugoj), la familia ei (n.r.: familia Brediceanu). Plicul sosit mai cuprindea şi alte două scrisori. Una de la Mama ei, a doua de la un frate de-al ei (n.r.: Caius Brediceanu). Ce se întâmplase? Într-una din zile, peste care n-a licărit steua norocului (n.r.: aşa credea pe atunci Lucian Blaga, dovedindu-se în timp contrariul), Cornelia scrisese atât Mamei, cât şi fratelui ei [...] că „s-a logodit”. [...] fratele Corneliei mă invita pentru luna august în localitatea lor natală din Banat (n.r.: la Lugoj), „ca să ne cunoaştem”.” Dar, ca toate marile iubiri, şi cea dintre Lucian Blaga şi Cornelia Brediceanu a întâmpinat şi mari obstacole, peste care, cu cele mai puternice simţăminte de dragoste, cei doi îndrăgostiţi au trecut învingători; această suferinţă a dat naştere celor mai profunde sentimente, rodind în mintea şi în sufletul tânărului Lucian Blaga primele poezii: „Pe la mijlocul lui august, plecam în Banat. Nu pot spune că n-aş fi fost bine primit în casa părintească a Corneliei (n.r.: casa familiei Brediceanu din Lugoj). [...] Impresia, ce-o lăsasem în Banat, fusese aşadar mai prejos de orice aşteptări, ceea ce, de altfel, pentru luciditatea cu care însumi priveam lucrurile, era de prevăzut, căci nici înainte, nici după această întâmplare, niciodată nu mi-am aranjat existenţa spre a face vreo impresie. [...] Au urmat nopţi şi zile, zile şi nopţi, şi săptămâni, sfâşiate de veghe, arse de chin. [...] M-am retras în sângele şi în tăcerea mea. [...] Vreo câteva săptămâni n-am mai scris Corneliei nici o scrisoare. Cineva în mine începuse să cânte. Şi însemnam cuvintele cântate, pe hârtie. N-am mai trimis Corneliei nici un răvaş. Dar într-o zi i-am trimis poeziile, aşa ca ale unui autor oarecare. În octombrie (n.r.: 1917) am plecat la Viena. În aceeaşi zi pleca şi Cornelia spre aceeaşi ţintă. [...] A cincea zi Cornelia mă căuta în Biblioteca Universităţii. Eram acolo. Mă căutase de fapt în fiecare zi. I-am dat câteva noi poezii. Ea mi-a surâs calm şi cu tristeţe. [...] Mă gândeam. La ce mă gândeam? La un poem? Nu. Mă gândeam la „subiectul absolut” al poemelor mele, la Cornelia. Aşteptam o scrisoare. [...] De la Viena nu-mi mai sosea nici o scrisoare. În zadar mai aşteptam sâmbăta pe înserate la „curmătura respiraţiei tăiate” [...]. Răul sufletesc, delicatul, cumplitul rău de care sufeream, căuta jgheaburi lirice, pe care un sobor serafic le-ar fi captat, dacă nu s-ar fi înfiinţat în acelaşi timp şi insomniile cu alaiul lor de visuri, ce-mi parodiau fantastic şi sfâşietor temerile omeneştii mele inimi. Sângele mi se primenise în luminozitatea de iarnă a peisajului, dar nici o veste nu venea să mă restituie mie însumi şi sufleteşte. [...] Pe la sfârşitul lui februarie (n.r.: 1918), îmi sosi în sfârşit o scrisoare. Subiectul absolut al poemelor mele îşi scuza plauzibil tăcerea, şi-mi spunea unele cuvinte de consolare, ba se felicita că poşta a confiscat vreo câteva scrisori, ce-ar fi trebuit să-mi sosească: altfel probabil că nu i-aş fi trimis cele mai noi poezii.” Aşa cum bine a intuit tânărul poet la Cornelia Brediceanu, admiraţia şi aplecarea ei asupra poeziei, respectul faţă de acest nobil sentiment al creaţiei s-au dovedit a fi nu doar mari calităţi, ci şi materializarea drumului poeziei lui Lucian Blaga: „[...] în ceasuri de răgaz mă plimbam cu Cornelia (n.r.: la Viena, în Parcul Mare din faţa Parlamentului). Eram tineri, poate, ca să fi putut întrevedea liniile istorice mari, ce încercau să se nască sub ochii noştri. [...] Odată, pe când părăseam Biblioteca (n.r.: Biblioteca Universităţii din Viena) [...], Cornelia mă întâmpină veselă. Se apropia, din cealaltă parte, făcându-mi de departe exuberante semne, cu o scrisoare, pe care tocmai o ridicase de la portar. Ajungem faţă-n faţă. „Ce e?” o întreb. „O veste îmbucurătoare, dar ştii – foarte foarte foarte îmbucurătoare”, îmi spunea Cornelia aspirând spre superlative dintr-o singură răsuflare, ce ardea toate virgulele. Şi Cornelia prinse a-mi povesti, cu o introducere şi cu mici ocoliri, că mai acum câteva săptămâni, în dorinţa de a pregăti editarea, a trimis, fără a-mi cere consimţământul, poeziile mele profesorului Sextil Puşcariu de la Cernăuţi (Poemele luminii fuseseră tocmai încheiate în manuscris). Răspunsul a sosit adineauri. Luai scrisoarea şi citii. Aprecierile profesorului, care era şi critic literar, erau mai mult decât măgulitoare. Mă găseam, neaşteptat, negândit, în faţa întâielor păreri ale unei terţe persoane asupra încercărilor mele, iar cuvintele, ce umpleau cele câteva pagini, erau într-adevăr destinate să-mi dea încredere şi să mă întărească în hotărârea de-a tipări volumul, de îndată ce se va termina războiul. [...] Nu aveam înclinarea de a mă pripi, dar prin freamătul celor aduse de timp îmi făcea semne un drum, drumul meu. Ţineam gata de tipar cele două volumaşe, Poemele luminii şi Pietre pentru templul meu (aforisme). [...] Pe la mijlocul lunii martie (n.r. 1919), mi se oferea posibilitatea de a-mi tipări, relativ mulţumitor, dacă se ţine seama de condiţiile postbelice şi provinciale de-atunci, cele două volumaşe. Poemele (n.r.: Poemele luminii) au intrat în lucrare la Orăştie, iar aforismele (n.r.: Pietre pentru templul meu) la Sibiu. [...] Pe la sfârşitul lunii, cărţile se iveau în lumina vitrinelor.” Pornite din tot sufletul unui tânăr îndrăgostit, din puritatea şi profunzimea primei iubiri, a intenselor ei trăiri, Poemele luminii au fost percepute de presa vremii şi de criticii literari ca atare: <<„Nu sunt poeme şi nu lumina e ce stăpâneşte. Sunt bucăţi de suflet, prinse sincer în fiecare clipă şi redate cu o superioară muzicalitate în versuri care, frânte, cum sunt, se mlădie împreună cu mişcările sufleteşti înseşi. Această formă elastică permite a se reda şi cele mai delicate nuanţe ale cugetării şi cele mai fine acte ale simţirii.” (Nicolae Iorga, ”Neamul Românesc”, 1 mai 1919)>> Astfel a început marea călătorie a poetului Lucian Blaga pe drumul creaţiei literare, alături şi împreună cu Cornelia Brediceanu. Legată de episodul „începutului de drum” al poeziei lui Lucian Blaga (este vorba de anul 1917) este şi mărturisirea actului solemn al creaţiei, al dăruirii de sine în poezie, mărturisire pe care poetul a făcut-o unui bun prieten: <<„Mai scrii poezii?” întreabă Romi. „Fireşte că scriu. În lunile din urmă am scris chiar foarte multe. Mă deprind într-un gen fără rime...” [...] „N-am publicat încă nici una din poeziile acestea [...], dar când s-a isprăvi războiul, am să ies cu un volum întreg. Şi cu toate că volumul nu e gata, i-am găsit un titlu... Ţi-l spun, dar să nu râzi: Poemele luminii. [...]„Dar cu aforismele cu stai?” „Merge, zic eu, şi încep să râd, ştii că dascălii de la Sebeş mi le-au poreclit ghicitori... Am aforisme d-un volumaş. Toată recolta am adus-o cu mine şi cât voi sta pe plai (n.r.: în ţară), aste două luni, dacă nu mă va cotropi dulcea somnolenţă, mai cioplesc şi mai netezesc şi poeziile şi aforismele”. [...] „Poate că am să mai scriu, zic eu, dar vezi tu, acesta-i un lucru, pe care mi-e teamă să-l iscodesc... După orice poezie, ce mi-e dat să scriu, rămân înstrăinat mie însumi ca şi cum niciodată nu mă va mai cerceta nici un gând!” >> Dorli Blaga, fiica poetului Lucian Blaga şi a Corneliei Brediceanu, îşi aminteşte strânsa relaţie dintre poet şi Cornelia Brediceanu în ceea ce priveşte poezia, creaţia: „Mama a păstrat toate manuscrisele cu foarte mare grijă – se poate vedea şi la Muzeul Literaturii Române, în plicuri, pe care nota data când au fost începute lucrările, când au fost încheiate, a câta redactare este etc. În ce priveşte poeziile, tata i le citea întotdeauna ei. Ea a fost prima ascultătoare a poeziilor lui. În copilărie, sigur, când am început să înţeleg şi eu, îmi citea şi mie, dar nu ca să-mi ceară o opinie... Dacă cerea o opinie, o cerea mamei mele şi ţinea seama de unele observaţii ale ei. Mama le bătea la maşină când textele erau definitivate... Şi aşa se pregăteau volumele pentru tipar...” Dragostea dintre Cornelia Brediceanu şi Lucian Blaga, prin poezia ce-a izvorât din acest profund sentiment, va dăinui, poate, în sufletul îndrăgostiţilor oricăror timpuri. Câteva fragmente din scrisorile pe care poetul Lucian Blaga le trimitea Corneliei Brediceanu sunt revelatoare în ceea ce priveşte puterea dragostei ce i-a unit: „Sfinxule dragă, [...] Lumea este un singur mare sfinx – şi Tu al doilea... [...] Faţă de Tine nu am numai <<gânduri bune şi frumoase>> - ci şi un sentiment pe care nici porţile iadului nu-l vor clăti(na).” (5.12.1916) „Mireasa mea, deseori este instinctul un echivalent al inteligenţii şi inteligenţa al instinctului, căci multe lucruri le isprăveşte tot aşa de bine instinctul ca şi inteligenţa şi despre foarte multe întâmplări nu ştii, dacă au un caracter <<instinctiv>> sau <<inteligent>>. Totuşi sunt fapte alese pentru care se recere numai unul din aceşti factori: în întâlnirea noastră, fără îndoială, <<instinctul>> îşi serbează cea mai mare sărbătoare!” (4.07.1917) „Iubita mea, s-apropie tot mai mult timpul, pentru ca să ni se înceapă iarăşi timpul, timpul nostru – de tinereţe, de lumină, de friguri, de fiori, de gesturi – cu semnul veşniciei pe ele.” (15.01.1918)

[modifică] Bibliografie(selectiv)

• Lucian Blaga, Hronicul şi cântecul vârstelor, Editura Tineretului, Bucureşti, 1965;
• I. Oprişan, Lucian Blaga printre contemporani. Dialoguri adnotate, Editura Minerva, Bucureşti, 1987;
• Lucian Blaga,Corespondenţa ( A - F), Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1989.