Constantin Karadja

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Prinţul Constantin Karadja (n. 24 noiembrie 1889, Haga – d. 28 decembrie 1950, Bucureşti) a fost un diplomat, jurist, istoric, bibliograf şi bibliofil român, membru de onoare (1946) al Academiei Române.

Cuprins 1 Formaţiune şi studii 2 Activitate bibliologică, bibliofilă şi istorică 3 Activitate diplomatică 4 Recunoastere postumă 5 Referinţe 6 Bibliografie selectivă 7 Vezi şi

[modifică] Formaţiune şi studii

Studii la Cambridge ^[1], avocat în baroul englez ^[2], vorbea engleza, franceza, germana, suedeza, daneza şi norvegiana şi cunostea limbile latină şi greacă. Stabilit în România prin căsătorie (1916) Constantin Karadja a devenit cetăţean român, fiind prin educaţie un european ^[3]. Intrat în diplomaţie în 1920, a servit România în misiuni diplomatice în calitate de consul la Budapesta 1921-22, consul general la Stockholm 1928-30 şi Berlin 1931-1941. Dispunând şi de o solidă pregătire în domeniul economiei, a lucrat în calitate de consilier tehnic în Ministerul de Finanţe, participând în mai 1927 la Conferinţa Economică Internaţională de la Geneva ca şef şi expert al delegaţiei române. A redactat un „Manual diplomatic şi consular“.

[modifică] Activitate bibliologică, bibliofilă şi istorică

Pasionat bibliofil, colecţionar de cărţi vechi şi rare, Constantin Karadja a întemeiat una din cele mai importante colecţii de carte veche şi rară din ţară, aflată astăzi în cea mai mare parte în Fondul Bibliotecii Naţionale (inclusiv „34 de incunabule numai în fondurile Bibliotecii Naţionale“ ^[4]) precum şi la Biblioteca Academiei Române, căreia i-a dăruit cel mai complet exemplar al „Lucrului Apostolicesc“ tipărit de Diaconul Coresi la Brasov în 1563, însoţit de o ampla descriere ştiinţifica proprie ^[5]. Acreditat la Berlin, şi-a urmat în paralel cu activitatea în diplomaţie şi cercetările în domeniul incunabulelor, fiind “singurul român care a lucrat la GW“ (Kommission für den Gesamtkatalog der Wiegendrucke = Comisia pentru Catalogul general al Incunabulelor) sub îndrumarea lui Konrad Haebler (1857-1946) ^[6]. In această perioadă Constantin I.Karadja a realizat „Lista incunabulelor de pe teritoriul României“ completată după întoarcerea în ţara, alcătuind “Inventarul incunabulelor păstrate în România“ (343 pagini) ^{[7] [8]}. A publicat lucrari privind istoria veche a României, utilizând în parte izvoare inedite rezultate ale cercetărilor sale: „Cele mai vechi izvoare tipărite ale Istoriei Românilor“- lucrare în limba germană ^[9] relatând între altele despre luptele lui Stefan cel Mare ^[10], sau o mică lucrare geografică editată de aşa-numitul „Ptolemeu german“, Georg Stuchs zu Nürnberg la 1490, din care existau doar două exemplare cunoscute şi care descrie cu exactitate graniţele ţării pe care o intitulează „ Dacia/Walachey“, numind şi cetatea Kilia la Gurile Dunarii. Vechea Arta Tipografică Română face obiectul unei alte publicaţii a lui C.I.Karadja ^[11], începând cu „Octoihul lui Macarie“ din 1493-94. „Cea mai veche menţiune a Daciei în tipar,1454, identificată de C.I. Karadja într-un incunabul tiparit la Mainz este prezentată la Academia Română în 1940 ^[12] .De menţionat este lucrarea „Despre ediţiile din 1488 ale Cronicei lui Johannes de Turocz“ publicată la Academia Română ^[13], de asemenea scrierile Papei Pius al II-lea (Eneas Sylvius Piccolomini) al cărui „Tractatus de bello Thurcorum et Hungarorum“ este, după opinia sa, una din primele tipărituri care îi mentionează pe Români (Cöln, Arnoldus Therhoernen,1472). Dupa mulţi ani, în 1969 la Staatsbibliothek din Berlin, specialistii care îl cunoscuseră pe Karadja îsi aminteau încă de el (vezi Dan Simonescu). „Aproape jumătate (ca.50) din studiile lui Constantin I. Karadja au fost publicate de Nicolae Iorga în cele trei reviste ale lui“ ^{[14] [15]}. Dintre cărturarii români contemporani, N.Iorga, Ion Bianu, Nicolae Cartojan şi Demostene Russo l-au apreciat în mod deosebit“ ^[16]. La 3 iunie 1946, este admis ca membru de onoare al Academiei Române: susţinând propunerea, generalul Radu R. Rosetti, academician, istoric militar de seamă şi fost conservator al Bibliotecii Academiei a relevat activitatea lui C. I. Karadja de emerit bibliolog şi cercetator al trecutului, fiind şi „un generos înzestrător al bibliotecii noastre cu numeroase cărţi de cea mai mare valoare istorică si bibliografică“; scrisoarea de recomandare a fost semnată de 18 academicieni, între care Ion I. Nistor, Alexandru I. Lapedatu, Dimitrie D. Pompeiu, Gheorghe Spacu, Emil Racoviţă, Iorgu Iordan, Constantin I. Parhon, Nicolae Bănescu, Constantin Rădulescu-Motru, Ştefan Ciobanu, R. R. Rosetti, Silviu Dragomir ^[17]. A fost suprimat din Academia R.P.R.(1948) ^[18].

[modifică] Activitate diplomatică

In activitatea sa diplomatică, Constantin I. Karadja, marcat de educaţia sa umanistă şi juridică, s-a ghidat constant după principile dreptului internaţional implicând respectul faţă de persoana umană, ne cedând presiunilor politice ale momentului, „doctrinelor“ la modă sau eventualelor „oportunităti“, s-a angajat cu perseverenţă în apărarea drepturilor cetăţenilor români aflaţi peste hotare, indiferent de etnie sau religie. Atât în calitatea de consul general al României la Berlin (1931-1941) cât şi apoi ca şef al secţiei consulare în Ministerul român de Externe (15 iunie 1941 – 17 octombrie 1944)- „în ambele sale funcţii, timp de un deceniu şi jumătate, Karadja a depus o intensă activitate de salvare a evreilor români surprinşi de război în regatul morţii“. “Zeci de mii de oameni şi-au datorat viaţă persistenţei, abnegaţiei, hotărârii şi amplorii iesite din comun marcând angajamentul sau de de lungă durată în favoarea evreilor români naufragiaţi sub regim nazist“^[19]. La scurt timp după demisia sa la 17 octombrie 1944, este reangajat în Minister de noul Ministru de Externe, Constantin Vişoianu. „La 1 septembrie 1947 a fost din nou îndepărtat din Minister, de data ăceastă definitiv. A fost una din ultimele măsuri luate de Ministrul de Externe Gheorghe Tătărăscu, obligat şi el, o lună mai târziu, să cedeze locul Anei Pauker“ ^[20]. Ulterior, lui C. I. Karadja i s-a refuzat pensia. Intr-o atmosferă de incertitudine şi ameninţare, s-a stins din viaţă la 29 decembrie 1950.

[modifică] Recunoastere postumă

La 15 septembrie 2005, în cadrul unei ceremonii care a avut loc la Ambasada israeliană din Berlin în prezenţa ambasadorului României, lui Constantin I. Karadja i s-a conferit postum titlul de „Drept între Popoare“ de către Institutul Memorial al Holocaustului Yad Vashem din Ierusalim. S-au prezentat în detaliu eforturile sale diplomatice (în temeiul documentelor existente la Ministerul de Externe Român precum şi la Arhiva Holocaustului de la Washington –scrisori, memorii, referate s.a., adresate superiorilor săi inclusiv Ministrului de Externe Mihai Antonescu) şi care au dus la salvarea de deportare şi exterminare a peste 51.000 de persoane - evrei (bărbaţi, femei, copii) din Europa stăpânită de nazisti, în special din Germania, Franţa si Ungaria, dar şi din Grecia şi Italia (noembrie 1943 - iulie 1944) ^{[21] [22] [23] [24] [25] [26]}.

[modifică] Referinţe

[modifică] Bibliografie selectivă

Constantin I. Karadja: „Incunabule povestind despre cruzimile lui Vlad Ţepes“ Cluj, Cartea Românească 1931, în volumul „Inchinare lui Nicolae Iorga cu prilejul împlinirii vârstei de 60 ani“

Constantin I. Karadja: „Alte Bibliotheken der Siebenbürger Sachsen und ihre Wiegendrucke“ Gutenberg Jahrbuch, 1941, p.196-207.

Constantin Ittu: Tainele Bibliotecii Bruckenthal, Sibiu 2005, pag.110

[modifică] Vezi şi

• Familia Caradja