Congresul Europei

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Salt la: Navigare, căutare
Clădirea Ridderzaal din complexul Binnenhof din Haga
Clădirea Ridderzaal din complexul Binnenhof din Haga

Congresul Europei (cunoscut şi sub denumirea de Congresul de la Haga) este o întrunire care a avut loc la Haga în intervalul 7 - 11 mai 1948, data fiind aleasă astfel încât să coincidă cu aniversarea a trei ani de la semnarea armistiţiului pentru terminarea celui de al doilea război mondial în Europa. Congresul avea drept scop discutarea modalităţilor de unificare a Europei şi a constituit primul pas al procesului care a dus la formarea Uniunii Europene

Cuprins

[modifică] Premizele Unificării Europene

Ridderzaal (Sala Cavalerilor) unde au avut loc lucrările Congresului Europei
Ridderzaal (Sala Cavalerilor) unde au avut loc lucrările Congresului Europei

Mişcările pentru unificarea continentului european au început după primul război mondial. În 1922, contele Richard Nikolaus de Coudenhove-Kalergi din Austria a înfiinţat "Uniunea Paneuropeană" (Die Paneuropa-Union), cea mai veche mişcare având drept obiect unitatea europeană. Preşedinte de onoare al Uniunii era Aristide Briand, iar preşedinţii ei au fost întâi Coudenhove-Kalergi şi apoi principele Otto von Habsburg. Printre membrii ei se numărau Albert Einstein, Thomas Mann, Franz Werfel, Konrad Adenauer şi Bruno Kreisky. În perioada celui de al treilea Reich Uniunea Pan-Europeană a fost interzisă. Atât Coudenhove-Kalergi cât şi Otto von Habsburg au fost nevoiţi să emigreze în Statele Unite. Reînfiinţată după cel de al doilea război mondial, Uniunea, care există şi în prezent, a fost activă în toate acţiunile legate de unificarea Europei. [1][2]

În perioada care a urmat celui de al doilea război mondial diferiţi oameni de stat din Europa au arătat un interes sporit pentru găsirea unor căi de a preveni repetarea unor asemnea conflicte prin realizarea unei unităţi între statele europene. La 19 septembrie 1946, Winston Churchill a rostit discursul, rămas celebru, de la Şcoala Politehnică Confederală din Zürich (Eidgenossische Technische Hochschule - ETH) în care propunea crearea Statelor Unite ale Europei. [3]

Cu câteva zile mai târziu, la 21 septembrie 1946, a avut loc la Hertenstein, în Elveţia o reuniune a reprezentanţilor mişcărilor federaliste europene, încheiată cu o rezoluţie de aprobare a unui program de formare a unei uniuni europene [4] Ca urmare, în perioada 27 - 31 august 1947, s-a organizat la Montreux, Elveţia, congresul de constituire a Uniunii Federaliştilor Europeni (Union of European Federalists - UEF).[5]

Regina Iuliana (la data congresului regentă a Ţărilor de Jos) sub patronajul căreia s-au desfăşurat lucrările congresului
Regina Iuliana (la data congresului regentă a Ţărilor de Jos) sub patronajul căreia s-au desfăşurat lucrările congresului

În ianuarie 1947, Winston Churchill a înfiinţat la Londra "Comitetul Provizoriu pentru Europa Unită" (Provisional United Europe Committee), format din conducători ai celor trei mari partide din Regatul Unit: conservator, liberal şi laburist, precum şi din cadre universitare şi conducători ai organizaţiilor religioase. Comitetul s-a transformat ulterior în "Mişcarea pentru Europa Unită" (United Europe Movement). [6]

În iunie 1947, a fost înfiinţată la Chaudfontaine în apropiere de Liège, Belgia, organizaţia "Noile Echipe Internaţionale" (Les Nouvelles équipes internationales - NEI), de orientare democrat-creştină. Iniţiativa creerii acestei organizaţii a fost luată de Robert Bichet din Franţa, şi de Désiré Lamalle şi Auguste de Schryver din Belgia. Iniţiativa a fost susţinută printre alţii de Robert Schuman, Georges Bidault, Alcide De Gasperi şi Konrad Adenauer. Asociaţia a fost concepută iniţial ca un fel de organizaţie internaţională care să reprezinte un mijloc de a se opune înaintării comunismului, fiind un fel de replică la Kominform-ul înfiinţat de Stalin tot în 1947. În scurtă vreme însă organizaţia a ajuns la concluzia că cea mai eficientă soluţie pentru a se opune blocului sovietic şi pentru a apăra valorile creştine ale Europei occidentale în contextul războiului rece o constituie unitatea europeană. NEI ajunge astfel una din principalele organizaţii care activează în direcţia unificării Europei. [7]

La rândul lor, în cadrul unei conferinţe convocate la Londra de către Partidul Laburist al Regatului Unit, în 22-23 februarie 1947, partidele socialiste au format o organizaţie denumită "Mişcarea Socialistă pentru Statele Unite ale Europei" (Mouvement Socialiste pour les Etats-Unis d'Europe - MSEUE). Organizaţia avea sediul la Paris[8].

O primă încercare de coordonare a activităţilor tuturor acestor organizaţii, a avut loc la Paris, în 17 iulie 1947. Ea a fost urmată de o a doua reuniune, la 10 noiembrie 1947, când a fost înfiinţat un comitet de coordonare în care participau reprezentanţi ai tuturor acestor organizaţii. Comitetul, intitulat "Comitetul internaţional de coordonare a miscărilor pentru unitatea europeană" ("Comité international de coordination des mouvements pour l'unité européenne") avea rolul de a organiza Congresul Europei, la care urmau să participe personalităţile care militau pentru ideea unei Europe unite.

Konrad Adenauer, membru al delegaţiei germane
Konrad Adenauer, membru al delegaţiei germane

[modifică] Participanţi

La congres au participat între 750-800 de delegaţi din ţările europene precum şi observatori din Statele Unite ale Americii şi Canada. Delegaţii erau persoane politice, intelectuali şi reprezentanţi ai mişcărilor muncitoreşti, reprezentând principalele ţări occidentale, printre care Regatul Unit, Franţa, Italia, Elveţia, Belgia, Ţările de Jos, [[[Spania]], Danemarca, Suedia şi Norvegia. De asemenea au participat reprezentanţi ai Germaniei, care la acea dată se mai afla sub regimul de ocupaţie de către Forţele Aliate şi politicienii anti-comunişti din ţările Europei de Est de sub dominaţie sovietică: România, Polonia, Cehoslovacia, Ungaria şi Iugoslavia

Dintre participanţi se menţionează [9]:

Nicolae Caranfil, membru al delegaţiei române
Nicolae Caranfil, membru al delegaţiei române
Edouard Daladier, membru al delegaţiei franceze
Edouard Daladier, membru al delegaţiei franceze
Alcide De Gasperi, membru al delegaţiei Italiei
Alcide De Gasperi, membru al delegaţiei Italiei

Delegaţia cea mai numeroasă a fost cea a Regatului Unit care cuprindea 144 de participanţi. România era reprezentată de o delegaţie condusă de Grigore Gafencu din care mai făceau parte Nicolae Caranfil, Mihail Fărcăşanu şi Iancu Zissu.

Congresul a reunit cele mai reprezentative personalităţi europene ale vremii. Există puţine reuniuni care să fi reuşit să asigure o asemenea participare.

Deoarece mişcarea de uniune europeană nu era bine văzută de Uniunea Sovietică, au lipsit reprezentanţi ai partidelor comuniste, cu excepţia scriitorului Salvatore Quasimodo, membru al Partidului Comunist Italian. De asemenea, 40 de deputaţi laburişti din Regatul Unit au renunţat să mai participe, ca urmare a unei interdicţii a conducerii partidului lor, Clement Atlee preşedintele partidului laburist fiind cu totul împotriva ideii unei Uniuni Europene.



[modifică] Desfăşurarea lucrărilor congresului

Lucrările au avut loc în "Sala Cavalerilor" ("Ridderzaal") din complexul palatului regal "Binnenhof" din Haga fiind patronate de regenta Ţărilor de Jos (viitoarea regină) Juliana şi de principele Bernhard. În sala gotică era arborat un uriaş steag cu litera "E" în roşu pe un fond alb, în acea vreme simbolul comun al tuturor mişcărilor pentru unitatea europeană. La tribuna ornamentată în purpură şi aur a luat loc pe lângă suveranii Ţărilor de Jos şi Winston Churchill care fusese ales preşedinte de onoare al congresului.[10].

Important pentru congres era atmosfera extraordinară în care s-a desfăşurat congresul, convingerea tuturor participanţilor în necesitatea unei unităţi europene. Reamintindu-şi de lucrările congresului, Henri Brugmans va sublinia:

"Elementul sprecific al acelei perioade l-a constituit atmosfera de bucurie, creatoare, aproape revoluţionară a congresului... Nu s-a mai regăsit niciodată după aceea, spiritul de entuziasm şi de dăruire care domina în mai 1948 ... Mişcarea europeană nu mai făcut niciodată, în perioadele următoare, dovada unei asemenea vigori, a unei asemenea dorinţe de a reuşi"[11].

Lucrările congresului au avut loc în şedinţe plenare, prezidate de Anthony Eden şi Paul van Zeeland. În discuţiile din şedinţele plenare ale congresului au ieşit în evidenţă două puncte de vedere diferite, fiecare dintre ele fiind susţinut cu vehemenţă de participanţii la discuţii:

Edgar Faure, membru al delegaţiei franceze
Edgar Faure, membru al delegaţiei franceze
  • Grupul unioniştilor, preconiza crearea unei Uniuni Europene, în cadrul căreia statele participante să-şi păstreze integral suveranitatea, uniune ale cărei funcţiuni principale ar consta în cooperarea economică şi întărirea capacităţii de apărare a ţărilor occidentale în perioada "războiului rece" care începea să se definească.
  • Grupul federaliştilor, dorea să înainteze mai rapid şi cerea un transfer parţial al suveranităţii ţărilor participante, prin formarea unei federaţii europene, pe principiul adoptat în Statele Unite ale Americii.

În general, reprezentanţii Franţei, Belgiei, Italiei şi Ţărilor de Jos, precum şi majoritatea reprezentanţilor organizaţiilor sindicale preferau teza federală. Reprezentanţii Regatului Unit şi cei ai ţărilor scandinave erau favorabili unei apropieri care să fie dirijate de guverne şi parlamentele ţărilor participante.

Discuţiile dintre cele două grupuri au fost uneori extrem de aprinse.

Pe lângă discuţiile de ordin general din şedinţele plenare, s-au mai analizat diferite acţiuni specifice în cadrul a trei comisii de specialitate.

Comisia economică şi socială a recomandat măsuri pentru eliminarea progresivă a restricţiilor referitoare la schimbul de mărfuri, convertibilitatea valutelor diferitelor ţări, planificarea resurselor, mobilitatea forţei de muncă, coordonarea politicilor economice ale ţărilor participante şi eliminarea şomajului.

Mihail Fărcăşanu, membru al delegaţiei române
Mihail Fărcăşanu, membru al delegaţiei române

Comisia politică s-a concentrat asupra înfiinţării unei Adunări Europene, alese prin sufragiu universal. Comisia s-a declarat în favoarea cedării unei părţi a suveranităţii ţărilor europene individuale, prin vărsarea unei părţi a resurselor fiecărei ţări într-un fond comunitar. În plus, comisia a recomandat ca Europa Unită să fie deschisă şi către Germania. Paul Reynaud a propus organizarea unei "Adunări Constituante Europene", alese prin vot direct, propunere care nu a fost reţinută în concluzii.

Comisia culturală s-a preocupat în primul rând de "Carta Drepturilor Fundamentale" a cărei adoptare de către toate statele europene era de o importanţă deosebită. În plus, ea a recomandat înfiinţarea mai multor organisme comunitare printre care "Curtea Supremă Europeană de Justiţie", "Centrul European pentru Problemele Copiilor şi Tineretului" şi altele. Reprezentantul Spaniei, Salvador de Madariaga a propus înfiinţarea unui "Colegiu al Europei", unde absolvenţii universităţilor din ţări care până de curând se înfruntaseră în război, puteau trăi şi învăţa împreună.

De o mare importanţă au fost, pe lângă discuţiile din diferitele şedinţe, şi contactele directe dintre diferiţii participanţi.

Grigore Gafencu, conducătorul delegaţiei române
Grigore Gafencu, conducătorul delegaţiei române

Congresul Europei era prima reuniune importantă de după cel de al doilea război mondial la care participa şi o delegaţie a Germaniei. Deşi erau persoane care nu avuseseră prilejul să cunoască pe mulţi dintre ceilalţi participanţi, delegaţii germani au căutat, prin contacte directe, să demonstreze că Germania se angajase pe un drum nou şi că intenţiona să-şi aducă contribuţia la realizarea unei Europe Unite. În amintirile sale, Hendrik Brugmann menţionează "Exista o delegaţie germană importantă condusă de Dr. Adenauer. Membrii ei au participat cu discreţie la dezbateri, dar însăşi prezenţa delegaţiei era simbolul unei noi ere." [12]

Delegaţia română precum şi alte delegaţii ale ţărilor din Europa de Est, au căutat să atragă atenţia asupra situaţiei ţărilor din zona ocupată de Uniunea Sovietică. Congresul nu fixa însă limite şi în principiu nu interzicea niciunei ţări să participe la unificarea Europei. Deşi eforturile delegaţiei române au fost apreciate [9] raportul final al congresului nu a făcut referiri la diviziunea dintre Est şi Vest.

[modifică] Concluziile congresului

Cu toate că majoritatea delegaţiilor a susţinut punctul de vedere federalist, concluziile congresului au căutat să prezinte un compromis acceptabil ambelor părţi. Compromisul era necesar deoarece pe de o parte delegaţia Regatului Unit se opunea ferm tezelor federaliste, iar pe de altă parte toţi participanţii erau de acord că niciun proiect de uniune europeană nu putea avea valoare practică fără o participare britanică. În plus, toţi delegaţii erau conştienţi că unificarea totală a Europei nu putea fi realizată decât în etape progresive. În cele din urmă partizanii unei "Europe Unite" au obţinut satisfacţie în definirea obiectivelor imediate, pe când punctul de vedere federalist era reflectat în special în obiectivele pe termen lung.

Paul Reynaud, membru al delegaţiei franceze
Paul Reynaud, membru al delegaţiei franceze

Pentru a-i satisface pe federalişti, congresul recomanda studierea, în etape mai îndepărtate, a unor măsuri suplimentare printre care definirea unei cetăţenii europene unice, crearea unei forţe armate europene, alegerea unui parlament european cu competenţe legislative şi altele.

Cu toate acestea unii federalişti s-au plâns că unioniştii îşi impuseseră punctul de vedere. Astfel Denis de Rougemont declara mai târziu:

"Stăpânii Congresului i-au retras poporului european dreptul la cuvânt, transferând acest drept miniştrilor diferitelor ţări. S-a putut constata modul în care aceştia au făcut uz de dreptul care le-a fost acordat."

Congresul a adoptat un "Mesaj către Europeni" care cuprindea recomandările. Mesajul redactat şi citit de către Denis de Rougemont în şedinţa de încheiere a lucrărilor care declara:

"Cu toţii împreună vom putea edifica, mâine... cea mai mare formaţiune politică şi cel mai mare ansamblu economic al timpurilor noastre. Istoria omenirii nu a văzut niciodată o adunare mai puternică de oameni liberi. Niciodadă războiul, teama şi mizeria nu au fost ţinute în frâu de un adversar mai formidabil".

Bertrand Russell, membru al delegaţiei Regatului Unit
Bertrand Russell, membru al delegaţiei Regatului Unit

În mesajul final, se face un apel pentru aducerea la îndeplinire, într-o primă etapă, a următoarelor deziderate:

  • luarea măsurilor pentru integrarea a economiilor ţărilor participante, recomandate de comisia economică;
  • crearea unei adunări europene alese prin sufragiu universal;
  • deschiderea Europei unite către Germania;
  • adoptarea unei carte a drepturilor fundamentale;
  • înfiinţarea unei curţi supreme de justiţie;
  • înfiinţarea unui centru cultural european pentru copii şi tineret.

[modifică] Urmări

Ca urmare a lucrărilor congresului, în 1949 a fost înfiinţat Consiliul Europei, proces care a necesitat mai multe etape:

  • 25 octombrie 1948: transformarea "Comitetul internaţional de coordonare a miscărilor pentru unitatea europeană", care organizase Congresul de la Haga, în Comitetul de legătură pentru organizarea Mişcării Europene.
  • 25-28 februarie 1949: organizarea la Bruxelles a congresului fondator al Mişcării Europene, federaţie a diferitor asociaţii neguvernamentale care aveau ca obiectiv construcţia unei Europe unite. Organizaţia îşi propunea să studieze problemele politice, economice, tehnice şi culturale pe care le punea unirea Europei. De asemenea, organizaţia intenţiona să informeze şi să mobilizeze opinia publică în favoarea construcţiei europene. Având sediul la Bruxelles, organizaţia există şi în prezent Cele şase asociaţii fondatoare au fost:
    Altiero Spinelli, membru al delegaţiei Italiei
    Altiero Spinelli, membru al delegaţiei Italiei
    • Liga Europeană pentru Cooperare Economică (Ligue européenne de coopération économique - LECE),
    • Mişcarea Liberală pentru o Europă Unită (Mouvement libéral pour l'Europe unie - MLEU),
    • Mişcarea Socialistă pentru Statele Unite ale Europei (Mouvement Socialiste pour les États-Unis d'Europe - MSEUE),
    • Noile Echipe Internaţionale (Nouvelles équipes internationales - NEI),
    • Uniunea Europeană a Federaliştilor (Union of European Federalists - UEF)
    • Centrul de Acţiune Federalistă (Centre d'action fédéraliste - CAF). [13]
  • 5 Mai 1949 : semnarea Tratatului de la Londra de către Belgia, Danemarca, Franţa, Irlanda, Italia, Luxemburg, Norvegia, Regatul Unit, Suedia şi Ţările de Jos pentru înfiinţarea Consiliului Europei.
Paul van Zeeland, membru al delegaţiei Belgiei
Paul van Zeeland, membru al delegaţiei Belgiei

În anii următori au mai fost înfiinţate şi alte organisme recomandate de Congresul Europei:

  • 1949: Se înfiinţează Colegiul Europei, o instituţie europeană pentru studii post-universitare. Oraşul Bruges, Belgia a fost ales ca sediu al colegiului, în urma eforturilor unui grup de locuitori ai oraşului, condus de preotul capucin Karel Verleye. Profesorul Hendrik Brugmans, care participase la Congresul Europei a devenit primul rector al colegiului, funcţie pe care a avut-o până în 1972. [14]
  • 7 octombrie 1950: Se înfiinţează, din iniţiativa lui Denis de Rougemont, Centrul European al Culturii cu sediul la Geneva, Elveţia. Misiunea centrului era de a contribui la unificarea Europei prin atragerea forţelor culturale ale popoarelor europene oferindu-le un loc de întâlnire, instrumente de coordonare a acţiunilor lor şi un loc pentru studii şi pentru identificarea de iniţiative. [15]

Niciunul din aceste organisme nu este legat de Uniunea Europeană.

[modifică] Note

  1. ^ Die PanEuropa-Union: Die Äleteste Europäische Einigungsbewegung [http://www.paneuropa.org/de/geschichte.htm
  2. ^ Anita Ziegerhofer-Prettenthaler: Botschafter Europas. Richard Nikolaus Coudenhove-Kalergi und die Paneuropa-Bewegung in den zwanziger und dreißiger Jahren. 2004,
  3. ^ Winston Churchill's Speach to the Academic Youth [1]
  4. ^ Hertensteiner Programm vom 21 September 1946 [2]
  5. ^ L’idée fédérale dans l’histoire de la construction européenne [3]
  6. ^ Wendell R. Mauter - Churchill and the Unification of Europe - The Historian, 9/22/1998 [4]
  7. ^ Les Nouvelles équipes internationales (NEI) [5]
  8. ^ Mouvement Socialiste pour les Etats-Unis d'Europe Collection [6]
  9. ^ a b The Hague 1948 - Illustrious Figures [7]
  10. ^ Les Pionniers de l’Europe communautaire, Centre de recherches européennes de l’université de Lausane, 1968, préface d’Henri Rieben
  11. ^ Henri Brugmans - "L'Europe en formation", 1968
  12. ^ Jean-Pierre Gouzy - La saga des fédéralistes européens pendant et après la dernière guerre mondiale (IVa) Episode 4 : Du Congrès de La Haye au Conseil de l’Europe (1948-1949) - 2007 [8]
  13. ^ Le Mouvement européen [9]
  14. ^ The College of Europe. Fifty years of service to Europe, College of Europe publications. Bruges, 2001.
  15. ^ Centre européen de la culture (CEC) [10]
  16. ^ Cour européenne des droits de l’homme [11]

[modifică] Legături externe

Adus de la http://ro.wikipedia.org/wiki/Congresul_Europei
Unelte personale