Conferința Generală de la Minneapolis din 1888

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare

Sesiunea Conferinței Generale din Minneapolis 1888 a fost o întâlnire a Conferinței Generale a Adventiștilor de Ziua a Șaptea ținută la Minneapolis, Minnesota în 1888. Ea a fost privită ca punct de reper în istoria Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea (BAZȘ). Participanții-cheie au fost Alonzo T. Jones și Ellet J. Waggoner care au prezentat un mesaj asupra Justificării (păcatelor), mesaj sprijinit de Ellen G. White, dar întâmpinat cu rezistență din partea liderilor BAZȘ precum George I. Butler, Uriah Smith și alții. Sesiunea a discutat aspecte teologice cruciale cum ar fi "Îndreptățirea prin Credință", natura Dumnezeirii, și relația dintre Lege (Tora) și Har (Grație).

Introducere[modificare | modificare sursă]

Sesiunea Conferinței Generale a BAZȘ din 1888 s-a ținut în Minneapolis, Minnesota. Ea a captat larga atenție a istoricilor bisericii, a teologilor, și a membrilor laici, fiecare cu propria perspectivă și interpretare a evenimentelor specifice, a mesajului prezentat acolo, și a reacțiilor ulterioare. „În ansamblu, Institutul Minneapolis și Conferința Generală, din 1888, au implicat mult mai mult decât a părut la prima vedere. A fost punctul culminant al unor întregi serii de acumulări ce au condus către asta."[1]

Experiența de bază[modificare | modificare sursă]

Întemeietorii Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea credeau că ei experimentaseră un contact autentic și personal cu Domnul Iisus Hristos. Cei care trecuseră prin Mișcarea Milerită cunoscuseră în mod direct dezamăgirea, descurajarea, dar și profunda încredere în Hristos și în veridicitatea Sfintei Scripturi (Biblia). Pe măsură ce li se dezvăluiau adevărurile scripturale cu privire la profețiile sfârșitului timpului, tipurile de sanctuar și împlinirea lor, precum și veșnicia Legii lui Dumnezeu, ei au înțeles necesitatea unei organizații ca mijloc de a proclama lumii aceste adevăruri. Denominațiunea a fost oficial organizată pe 23 mai 1863 la Battle Creek, Michigan.

Bărbații și femeile care au luat parte la dezvoltarea acestei denominațiuni proveneau din diferite medii religioase, aducând cu ei în noua mișcare unele crezuri ciudate din fostele lor asociații. Două semnificative opinii teologice perpetuate constau în semi-Pelagianism și semi-Arianism.[2] Atenția BAZȘ de la începuturi s-a îndreptat mai mult către organizarea și dezvoltarea de bază a denominațiunii, cu accent pe ascultarea de Cele Zece Porunci, și pe eforturile de evanghelizare și de creștere a bisericii în timpul suferințelor Războiului Civil American și consecutiv lui. Salvarea (Mântuirea) și Îndreptățirea prin Credință erau menținute în plan secund, deoarece aceste adevăruri erau familiare celor mai multe biserici, așa că cizelarea lor și a altor puncte teologice specifice așteptau o ulterioară focalizare și dezbatere.

"N-a fost nimic rău în acest progres material... Era corect și potrivit ca să fie stabilite instituții, ca lucrarea să se răspândească în noi regiuni și bisericile de pretutindeni să avanseze. Dar pastorii și laicii deopotrivă au confundat această creștere cu finalitatea și scopul real al mișcării Advente - pregătirea spirituală pentru reîntoarcerea lui Hristos. A rezultat confuzie, iar autoaprecierea și automulțumirea au început să se arate în rapoartele săptămânale despre 'promovarea cauzei' așa cum se publicau în Review."[3]

Sursele conflictului ce se amplifica[modificare | modificare sursă]

Odată cu a doua generație a mișcării, denominațiunea devenise bine implementată de-a lungul Statelor Unite și avea câmpuri misionare prin întreaga lume. Pe măsură ce biserica creștea, tot așa și opoziția (iar în unele locuri, persecuția), mai ales în ceea ce privește Sabatului zilei a șaptea. Accentul pe Cele Zece Porunci ca parte a ascultării de Dumnezeu era o doctrină stabilită hotărât și apărată cu vigoare în cadrul denominațiunii în anii 1870. Creștinii duminicali pretindeau că păzirea Sabatului zilei a șaptea era un indiciu al legalismului sau iudaizării. Convinși de corectitudinea biblică a Sabatului Sâmbetei, adventiștii de ziua a șaptea au căutat sprijin în Bibliile lor pentru a-și susține poziția, făcând ca porecla de "Popor al Cărții" să le fie aplicată lor, și nu celor ce erau în mod incontestabil legaliști.[4]

În apărarea respectării Sabatului[modificare | modificare sursă]

Pastorii și laicii deopotrivă au dezvoltat expertiza în dezbaterile despre doctrinele advente, inclusiv despre acest aspect specific din Scripturi. Totuși, exista încă multă opoziție contra doctrinei Sabatului, și existau creștini care spuneau că adventiștii de ziua a șaptea erau într-adevăr niște legaliști care se țineau cu strictețe de "litera legii." Toată munca depusă pentru dezvoltarea și extinderea denominațiunii părea că îndreaptă atenția asupra a ceea ce individul poate realiza, deschizându-se astfel poarta către autoîncredere în problemele spirituale. Evanghelia centrată pe Hristos își pierdea locul în favoarea eforturilor umane.[5]

"A fost dezvoltată o puternică argumentație pentru stabilirea 'datoriilor obligatorii' [conform Legii]. S-au ivit participanți la discuții și la polemici care insistau cu Sabatul, Legea, etc. — în stilul avocaților care își instrumentează cazul. Spiritualitatea se risipea, și nu puțini deveneau în mod radical legaliști... Intelectualismul rece și teoriile uscate avansau. Hristos devenea adesea secundar, și Îndreptățirea prin Credință era în mare parte pierdută din vedere, mărturisirea exterioară fiind lipsită de trăire interioară. Măreția mesajului și a Legii era amplificată. Dar ceva lipsea. Discuțiile erau logice și convingătoare, dar nu centrate pe Hristos."[1]

Arianismul și Ispășirea[modificare | modificare sursă]

Un al doilea aspect care a pavat drumul către discuțiile aprinse de la Minneapolis a fost reprezentat de punctul de vedere semi-arian asupra divinității lui Hristos. Acesta nu era în mod deschis discutat din perspectivă teologică, dar era un punct de vedere ferm susținut de către anumite persoane proeminente.[6] Uriah Smith (1832–1903), de mult timp editor la Review and Herald (acum Adventist Review), organul oficial al BAZȘ, și-a expus această poziție în discursul său despre Cartea Apocalipsei, publicat prima dată în 1865. Comentând Apocalipsa 1:4, Smith a prezentat o poziție curat ariană prin afirmația că limbajul acelui verset este "aplicabil doar la Dumnezeu Tatăl," și că n-a fost "niciodată aplicat la Hristos"[7]

Un alt pionier adventist care aderase la punctul de vedere arian era Joseph H. Waggoner (1820–1889), tatăl lui Ellet J. Waggoner. J.H. Waggoner a fost unul dintre cei convertiți de timpuriu la mișcarea adventă, slujind în cadrul comitetului numit în 1860 pentru a forma organizația legală a denominațiunii. În 1881, Joseph H. Waggoner i-a succedat lui James White ca editor la revista evanghelică de pe coasta Pacificului, Signs of the Times (Semnele Timpurilor). Prin câteva cărți scrise de el cu privire la Ispășire, seniorul Waggoner a spus că Hristos a fost Dumnezeu doar în "sens subordonat," și deci nu pe deplin divin. Principalul său punct de dispută îl constituia conceptul Trinitarian despre Trei Persoane Divine (Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul și Dumnezeu Duhul Sfânt). În extinsul său volum despre Ispășire,[8] J.H. Waggoner a dedicat două capitole în încercarea de a demonstra că punctul de vedere Trinitarian era fals de vreme ce se deducea din el că Hristos, fiind Dumnezeu, nu se putea să moară pe crucea Calvarului, și deci nu a putut fi făcută o deplină ispășire pentru păcat.

Totuși, Ellen White nu avea acest punct de vedere asupra divinității lui Hristos [ca al lui J.H. Waggoner], iar învățăturile și scrierile ei s-au dovedit în cele din urmă a fi cele ce au influențat deplasarea bisericii dinspre rădăcinile ei semi-ariene[9] înspre Trinitarianism.[10]

Confruntarea deschisă[modificare | modificare sursă]

Ellet J. Waggoner [fiul lui J.H. Waggoner] a fost desemnat ca delegat al Californiei pentru a participa la Sesiunea Conferinței Generale din 1886 ținută în acel an la Battle Creek, Michigan. Când a sosit, el a constatat că lideri ai bisericii, precum Butler, se opuneau puternic accentuării lui Hristos ca singură sursă a neprihănirii, în special în lumina învățăturii lui Waggoner despre Legea din Galateni. Butler pregătise o mică broșură intitulată "Legea în Cartea Galatenilor" care a fost înmânată tuturor delegaților la acea conferință, combătând poziția lui Waggoner. (Citiți un fișier PDF al acestui document online). În acel document, Butler și-a prezentat poziția asupra Legii din Galateni, și a declarat că punctul de vedere al lui Waggoner i-ar conduce pe creștinii amorali care se opuneau păzirii Sabatului să găsească un pretext pentru a pretinde că Legea morală (în special a patra Poruncă[11]) a fost "țintuită pe cruce" și de aceea "nu mai este obligatorie" conform Noului Testament creștin.[12]

"Cei din vest s-au întors la poziția adventismului de ziua a șaptea timpuriu și anume că Legea la care se referea Pavel aici [în Epistola către Galateni] ca la un 'învățător care să ne aducă la Hristos' (versetul 24 - capitolul 3) era întreaga Lege morală incluzând Cele Zece Porunci. Adventiștii părăsiseră această poziție aproape în totalitate în timpul anilor 1860 și 1870; 'învățătorul' fusese reinterpretat ca însemnând legile ceremoniale și sacrificiale ale lui Moise care arătau spre viitor către Mesia. Această reinterpretare se dezvoltase în mare măsură ca o reacție împotriva clericilor protestanți care tâlcuiau declarația lui Pavel din Galateni 3:25 ('nu mai suntem în subordinea învățătorului') ca având semnificația că Legea Celor Zece Porunci fusese abrogată, și că astfel, ziua a șaptea de odihnă n-ar mai fi fost valabilă."[13]

Rezumatul conflictului premergător[modificare | modificare sursă]

Așadar regăsim aceste două principale motive de dispută cu care delegații de la Minneapolis se confruntau: Justificarea este doar prin Credință, nu prin faptele cerute de Lege, și, în al doilea rând, punctul de vedere semi-arian despre Dumnezeire și efectele lui asupra doctrinei Ispășirii. Anterior conferinței de la Minneapolis din 1888 un al treilea subiect de dispută se dezvoltase între Uriah Smith și A.T. Jones. Jones era un student însetat de istorie, mai ales ca aplicație la profețiile biblice. El descoperise că germanii și nu hunii erau unul din cele zece coarne (triburi sau națiuni) descrise profetic în Daniel cap.7. Uriah Smith a adus o obiecție serioasă la acest nou punct de vedere, bazându-se pe poziția tradițională a mileriților pentru a-și susține poziția.

"În consecință, Jones a fost privit de unii ca promotor al noii 'erezii' istorice, în timp ce Waggoner era considerat proiectantul unei deviații doctrinare - asta era linia de plecare ce trebuia să fie stabilită la întâlnirea de la Minneapolis."[14] Păreri preconcepute și prejudecăți puternice se înrădăcinaseră adânc datorită neînțelegerilor din ultimii doi ani dintre Waggoner și Butler, și dintre Jones și Smith.

Perioada dezbaterilor[modificare | modificare sursă]

Institutul Biblic Pastoral[modificare | modificare sursă]

Mai înainte de respectiva sesiune a Conferinței Generale, a fost întrunit Institutul Biblic cu începere de miercuri, 10 octombrie 1888. Sesiunea Conferinței Generale a început pe 18 octombrie și a durat mai bine de două săptămâni, terminându-se pe data de 4 noiembrie 1888. În timpul întrunirii Institutului Biblic, A.T. Jones și-a prezentat dovezile în favoarea ideii că germanii erau unul din cele zece coarne din profeție care au succedat Imperiul Roman după prăbușire.

"Jones și-a făcut bine temele. Nimeni nu a fost capabil să combată în mod eficient mărturiile istorice pe care el le-a citat ca dovadă a dreptului germanilor de a-i înlocui pe huni ca unul din regatele ce s-au succedat Romei. Uriah Smith, comentatorul profetic cel mai cunoscut din adventism, s-a plasat în defensivă. La un moment dat el a renegat cu umilință autenticitatea listei de regate pe care o dăduse în cartea Thoughts on Daniel (Gânduri asupra lui Daniel). Smith a admis că, în acest aspect, el urmase pur și simplu calea milerită și a interpreților timpurii."[15] Au fost trasate granițe atât de puternice cu privire la acest subiect încât în timpul săptămânilor următoare din cadrul conferinței când oamenii treceau unul pe lângă altul pe holuri, ei se interogau reciproc dacă erau pentru "huni" sau pentru "germani."

"Astfel, o dispută asupra unui punct minor a făcut ca oala controverselor să clocotească înainte de a începe prezentarea cu adevărat semnificativă din punct de vedere teologic."[16] "Mulți veniseră la Conferință anticipând o ciocnire, așa că n-au fost dezamăgiți. Totul era foarte îmbibat de spirit combativ, și se manifesta o categorică scindare. Prăpastia era largă și adâncă."[17]

Sesiunea Conferinței Generale[modificare | modificare sursă]

Când E.J. Waggoner a sosit la Conferința din 1888, fusese plasată pe platforma vorbitorului o tablă pe care erau scrise punctele de vedere asupra Legii din Galateni. J.H. Morrison își pusese semnătura sub declarația: "Hotărât - Acea Lege din Galateni Este Legea Ceremonială." Waggoner a fost invitat să-și pună semnătura sub propoziția opusă: "Hotărât - Acea Lege din Galateni Este Legea Morală." Waggoner a refuzat, spunând că el nu a venit la întâlnire pentru dezbateri, ci ca să prezinte Adevărul așa cum Îl găsise în Scriptură.

Waggoner a început să prezinte ce descoperise el din Biblie cu privire la subiectul despre Hristos și neprihănirea Lui. "Discursul tinerilor bărbați (Waggoner avea 33 de ani, iar Jones avea 38 de ani) a fost provocator pentru liderii mai în vârstă. Predicarea lor viguroasă a dat cumva impresia că ar avea o notă de autoritate ceea ce le-a fost luat în nume de rău."[18] Sprijiniți în opoziția lor prin scrisorile de încurajare de la G.I. Butler de "a rămâne la vechile hotare", bărbații mai în vârstă s-au opus la ceea ce le fusese prezentat.[19]

J.H. Morrison a fost ales să ofere un răspuns combativ la prezentarea lui Waggoner. El a vorbit sincer, exprimându-și serios temerea că punctul de vedere al lui Waggoner, dacă ar fi fost adoptat, ar fi abătut atenția de la poziția adventistă a ascultării explicite de toate poruncile lui Dumnezeu. Când a fost din nou rândul lui Waggoner la amvon, el și A.T. Jones au oferit o unică replică. Stând înaintea adunării ei și-au deschis Bibliile și fără niciun comentariu personal au citit pe rând șaisprezece pasaje cu relevanță asupra subiectului în cauză.[20]

Cea mai prețioasă Solie[modificare | modificare sursă]

S-a susținut că "noua lumină" a lui Waggoner nu era altceva decât ceea ce adventiștii prezentaseră dintotdeauna ca Justificare prin Credință (asta fiind teoretic adevărat deoarece adventiștii spuneau că mântuirea vine prin credința în Iisus Hristos), dar accentul cădea acum mai mult pe sfințire. Situând Îndreptățirea prin Credință exact pe temelia lui Hristos și a neprihănirii Sale, și a lucrării Lui ca Mare Preot al nostru în timpul adevăratei Zile a Ispășirii (zi al cărei simbol îl regăsim în Vechiul Testament), asta aducea o nouă perspectivă la doctrina predicată anterior de la amvoanele adventiste.

Respingerea arianismului[modificare | modificare sursă]

Waggoner și-a axat demonstrația logică pe faptul că Hristos posedă "toată plenitudinea Dumnezeirii" fiind "prin natură, însăși substanța lui Dumnezeu, și având viața în Sine Însuși, El este pe bună dreptate numit Iehova, Cel existent prin Sine."[21] Acesta este un adevăr pe care niciun arian nu l-ar fi admis vreodată. Cu toate astea, de asemenea e adevărat că Waggoner nu avea să folosească deloc termenul de "arian" într-o manieră peiorativă. În timp ce el respingea ideea că Hristos a fost o ființă creată, el totuși afirma: "A existat un moment în care Hristos a ieșit și a venit de la Dumnezeu, din sânul Tatălui (Ioan 8:42; 1:18), dar acel moment a fost atât de departe în zilele veșniciei încât, pentru înțelegerea finită, el este practic fără de început."[22] Natura și rudenia cu Dumnezeirea, nemaivorbind de divinitatea lui Hristos, este un lucru prea complex pentru înțelegerea umană. Totuși, întregul discurs al lui Waggoner despre Hristos și neprihănirea Sa este legat de divinitatea Lui. Pentru Waggoner, egalitatea lui Hristos cu Dumnezeu evidențiază amplitudinea bunăvoinței și umilinței Lui în asumarea naturii umane. De fapt, Waggoner scria: "Așadar, nimeni care nu-L prea onorează pe Hristos, să nu Îi confere mai puțină onoare decât Îi conferă Tatălui, fiindcă tot atât de mult asta ar aduce dezonoare Tatălui; ci toți, împreună cu îngerii din ceruri, să se închine Fiului, fără să aibă vreo reținere că se închină și slujesc creaturii în locul Creatorului."[23] Făgăduința Legământului celui veșnic pe care Dumnezeu l-a făcut cu decăzutul Adam în Grădina Edenului (Geneza 3:15) era că Emanuel (= Dumnezeu cu noi) avea "să salveze pe poporul Său de păcatele sale" (Matei 1:21). Iisus a împlinit această făgăduință în orice aspect al ei.

"Gândiți-vă la asta: Dumnezeu a jurat pe Sine Însuși! Adică, El a garantat cu Sine Însuși, și cu propria Lui existență, pentru salvarea noastră în Iisus Hristos. S-a pus pe Sine ca amanet. Viața Lui pentru a noastră, dacă ne pierdem în timp ce ne încredem în El. Este onoarea Lui în joc."[24]

Un concept atât de extins în lungime și lățime asupra Ispășirii nu mai fusese auzit vreodată mai înainte de la vreun amvon. A fost declarat a fi "cea mai prețioasă solie," o solie care "urma să-L prezinte mai proeminent înaintea lumii pe înălțatul Mântuitor, jertfa pentru păcatele întregii lumi. Ea [solia] prezenta Ispășirea prin Credință ca Garanție; invita oamenii să primească neprihănirea lui Hristos, care se exteriorizează prin ascultare de toate poruncile lui Dumnezeu."[25]

Fundamentul Îndreptățirii prin Credință[modificare | modificare sursă]

Departe de a încuraja sentimentele amorale, mesajul lui Waggoner Îl prezenta pe Hristos în toată gloria Sa ca Mântuitor al întregii umanități. Atunci când este înțeles corect ca o apreciere din inimă față de prețul plătit de către Dumnezeire pentru răscumpărarea din păcat a omului căzut, acest Adevăr are ca rezultat o inimă predată voinței lui Dumnezeu, generând supunere loială față de toate poruncile Lui.

"'Vreți să spuneți că învățați mântuirea universală?' ar putea cineva întreba. Vrem să spunem că învățăm doar ceea ce Cuvântul lui Dumnezeu învață - că 'harul lui Dumnezeu s-a arătat, aducând salvare pentru toți oamenii.' (Tit 2:11). Dumnezeu a lucrat mântuirea pentru orice om, și i-a dăruit-o; dar majoritatea oamenilor o tratează cu dispreț și o aruncă cât colo. Judecata va descoperi faptul că o deplină mântuire a fost dăruită fiecărui om și că cei pierduți și-au respins în mod deliberat moștenirea."[26]

Aceasta a fost solia despre Hristos și neprihănirea Lui prezentată de către E.J. Waggoner și A.T. Jones la Conferința Generală de la Minneapolis din 1888. Din cauza stării conflictuale, prezentarea lui Jones și Waggoner a fost primită cu răceală sau respinsă categoric de către mulți dintre liderii denominațiunii. Chiar și așa, acești doi bărbați au fost invitați să predice la ulterioarele întâlniri de tabără, la întâlnirile lucrătorilor bisericii și în institutele pastorale în decursul următorilor câțiva ani. E.J. Waggoner a scris în mod extensiv asupra subiectului "Hristos și neprihănirea Lui", dezvoltând notele stenografice luate de soția sa în timpul conferinței din 1888 în cartea cu același titlu. A.T. Jones avea să fie principalul vorbitor la următoarele câteva sesiuni ale Conferinței Generale, și avea să scrie un exposeu asupra lucrării lui Hristos ca Mare Preot al nostru în legătură cu perfecțiunea caracterului creștin, intitulat Calea Consacrată spre Perfecțiunea Creștină (1901).

Ellen White a sprijinit viziunea centrată pe Hristos a lui Waggoner și Jones cu privire la Îndreptățirea prin Credință, precum și respingerea arianismului, iar mai târziu ea a scris că preda de "patruzeci și cinci de ani" același mesaj pe care Jones și Waggoner îl prezentaseră la acea sesiune.[27] Opt ani mai târziu, în 1896, Ellen White scria: "În această scriptură [Galateni 3:24][28], Duhul Sfânt vorbește prin apostol cu precădere despre Legea morală. Legea ne demască păcatul, și ne determină să simțim nevoia de Hristos și să alergăm la El pentru iertare și pace."[29]

Referințe[modificare | modificare sursă]

  1. ^ a b LeRoy Edwin Froom. Movement of Destiny. Washington DC: Review and Herald, 1971; p. 239.
  2. ^ Erwin Roy Gane. “The Arian or Anti-Trinitarian Views Presented in Seventh-day Adventist Literature and the Ellen G. White Answer,” 1963. Masters thesis on file at James White Library, Andrews University, Berrien Springs, Michigan.
  3. ^ Robert J. Wieland and Donald K. Short. 1888 Re-Examined. Uniontown, Ohio: The 1888 Message Study Committee, 1987; p. 10.
  4. ^ Gerhard Pfandl, "Minneapolis, 1888: An Adventist Watershed," Adventist World. Accessed 12-21-10.
  5. ^ R. W. Schwarz. Light Bearers to the Remnant. Boise, Idaho: Pacific Press, 1979; p. 184.
  6. ^ Evitând principial în mod hotărât ideea unui crez, denominațiunea nu a făcut nicio încercare de a dezvolta o declarație sistematică a credințelor fundamentale până în 1872. O declarație despre natura Dumnezeirii și a lui Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu pe deplin divin nu a apărut în literatura publică decât după sesiunea epocală din 1888. După Conferința Generală de la Minneapolis din 1888, au fost aduse amendamente cu privire la aceste subiecte în Bible Readings for the Home Circle, publicată de către Pacific Press.
  7. ^ Uriah Smith. Thoughts on the Revelation (Gânduri asupra Apocalipsei). Battle Creek, Michigan: Seventh-day Adventist Publishing Association, 3rd edition, 1885; p. 16.
  8. ^ Elder J. H. Waggoner. The Atonement; An Examination of a Remedial System in the Light of Nature and Revelation. Oakland, Calif.: Pacific Press, 1884; pp. 146-199.
  9. ^ Jerry Moon. "Were early Adventists Arians?," SDAnet.org. Accessed 12-21-10.
  10. ^ Jerry A. Moon, The Adventist Trinity Debate Part 1: Historical Overview and The Adventist Trinity Debate Part 2: The Role of Ellen G. White, SDAnet.org. Copyright 2003 Andrews University Press. See also "Erwin Roy Gane. The Arian or Anti-Trinitarian Views Presented in Seventh-day Adventist Literature and the Ellen G. White Answer"
  11. ^ Adu-ți aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfințești. Să lucrezi șase zile, și să-ți faci lucrul tău. Dar ziua a șaptea este ziua de odihnă închinată Celui Ce Sunt, Dumnezeului tău: să nu faci nicio lucrare în ea, nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici servitorul tău, nici servitoarea ta, nici vita ta, nici străinul care este înăuntrul porților tale. Căci în șase zile Cel Ce Sunt a făcut cerurile și pământul, marea, și tot ce este în ele, iar în ziua a șaptea S-a odihnit: de aceea Cel Ce Sunt a binecuvântat ziua de odihnă și a sfințit-o. (Exod 20:8-11)
  12. ^ Eld. G. I. Butler. Legea în Cartea Galatenilor: Este Legea Morală, sau se referă la acel Sistem de Legi Specific Iudeilor? Review and Herald: Battle Creek, Mich., 1886; p. 7.
  13. ^ Schwarz, p. 185.
  14. ^ Froom, p. 241.
  15. ^ Schwarz, p. 187.
  16. ^ Schwarz, p. 188.
  17. ^ Froom, p. 245.
  18. ^ Froom, p. 246.
  19. ^ O febră doborâtoare de un anume tip (unii istorici susțin că a fost malarie, alții raportează că a fost febră tifoidă), precum și epuizarea nervoasă l-au împiedicat pe Butler să participe la Conferința Generală din 1888. Dar de pe patul său de suferință, el comunica constant cu liderii grupărilor lui, Uriah Smith și J.H. Morrison, care erau la conferință. Poziția sa categorică era de "a rămâne la vechile hotare" ale vederilor tradiționaliste asupra profeției lui Daniel, și asupra Legii din Galateni.
  20. ^ Waggoner a deschis riposta prin citirea lui Ieremia 23:5-7; Jones l-a urmat citind Efeseni 2:4-8. Continuând să alterneze, ei au parcurs următoarele versete — Waggoner: Galateni 2:16-21, Romani 1:14-17, Gal. 3 (întregul capitol), Gal. 5:16, Gal. 2 (întreg), Rom. 5 (întreg), Rom. 8:14-39. Versetele lui Jones au fost: Rom. 11:1-33, Rom. 2:13-29, Rom. 3 (întreg), Rom. 9:7-33, Rom. 4:1-11, Rom. 1:15-17, 1 Ioan 5:14.
  21. ^ E.J. Waggoner. Christ and His Righteousness. Melbourne, Aust.: Echo Publishing, 1892; p. 23.
  22. ^ Waggoner, p. 21-22
  23. ^ Waggoner, p. 24
  24. ^ Waggoner. Present Truth article “The Call of Abraham, The Oath and the Promise,” July 9, 1896. Found also in The Everlasting Covenant — God’s Promises to Us. Berrien Springs, Mich.: Glad Tidings Publishers, 2002; pp. 87-88.
  25. ^ Ellen G. White. Testimonies to Ministers and Gospel Workers. Mountain View, Calif.: Pacific Press, 1962; pp. 91-92.
  26. ^ Waggoner. The Glad Tidings — Galatians Made Clear. Paris, Ohio: Glad Tidings Publishers, 1972; p. 13-14.
  27. ^ Manuscript Releases, vol. 1, p. 142
  28. ^ Astfel, Legea ne-a fost un îndrumător spre Hristos, ca să fim socotiți neprihăniți prin credință. (Galateni 3:24)
  29. ^ Selected Messages, vol. 1, p. 234.

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Daniells, Arthur G. Christ Our Righteousness (Takoma Park, Maryland: Ministerial Association of Seventh-day Adventists, 1941).
  • Ellen G. White Estate, compilers. Manuscripts and Memories of Minneapolis (Boise, Idaho: Pacific Press, 1988)
  • Arthur Ferch, ed. Toward Righteousness by Faith: 1888 in Retrospect (1989)
  • Froom, LeRoy Edwin. Movement of Destiny (Washington DC: Review and Herald, 1971).
  • Knight, George A User-Friendly Guide to the 1888 Message (Hagerstown, MD: Review and Herald, 1998)
  • ________. Angry Saints: Tensions and Possibilities in the Adventist Struggle Over Righteousness by Faith (Review and Herald, 1989)
  • Gresham, Joe. 1888 — The Message, The Mystery, and The Misconceptions (np, nd).
  • Olson, A.V. 1888-1901: 13 Crisis Years (Washington DC: Review and Herald, 1981).
  • Paxton, Geoffrey J. The Shaking of Adventism (Wilmington, Delaware: Zenith Publishers, 1977).
  • Pease, Norval F. By Faith Alone (Mountain View, Calf.: Pacific Press, 1962).
  • Schwarz, R. W. Light Bearers to the Remnant (Boise, Idaho: Pacific Press, 1979).
  • Spalding, A.W. Captains of the Host (Washington DC: Review and Herald, 1949).
  • Tarling, Lowell R. (1981). "The General Conference Session – Minneapolis 1888". The Edges of Seventh-day Adventism: A Study of Separatist Groups Emerging from the Seventh-day Adventist Church (1844–1980). Barragga Bay, Bermagui South, NSW: Galilee Publications. pp. 158–170. ISBN 0-9593457-0-1.
  • Waggoner, E.J. Christ and His Righteousness (Melbourne, Aust.: Echo Publishing, 1892).
  • ________. The Everlasting Covenant: God’s Promises to Us (Berrien Springs, Mich.: Glad Tidings Publishers, 2002).
  • ________. The Glad Tidings (Paris, Ohio: Glad Tidings Publishers, 1972).
  • ________. Waggoner on Romans (Paris, Ohio: Glad Tidings Publishers, 1995).
  • Wieland, Robert J. and Donald K. Short. 1888 Re-Examined (Uniontown, Ohio: The 1888 Message Study Committee, 1987).
  • White, Ellen G. The Ellen G. White 1888 Materials (Washington DC: Ellen G. White Estate, 1987).
  • ________. Selected Messages, vol. 1 (Washington DC: Review and Herald, 1958).
  • ________. Testimonies to Ministers and Gospel Workers (Mountain View, Calif.: Pacific Press, 1962).

Legături externe[modificare | modificare sursă]