Comuna Mihai Bravu, Giurgiu

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Mihai Bravu
—  Comună  —
Coordonate: Coordonate: 44°08′27″N 26°03′06″E / 44.14083°N 26.05167°E / 44.14083; 26.0516744°08′27″N 26°03′06″E / 44.14083°N 26.05167°E / 44.14083; 26.05167

Țară  România
Județ Giurgiu

SIRUTA 104118
Atestare documentară 1500

Localități componente Mihai Bravu

Guvernare
 - Primar Gheorghe Dogaru[1] ([1])

Suprafață
 - Total 66.54  km²

Populație (2011)[2][3]
 - Total 2.586 locuitori

Site: www.mihaibravu.evonet.ro

Mihai Bravu este o comună în județul Giurgiu, Muntenia, România.

Așezarea geografică[modificare | modificare sursă]

La circa 40 de kilometrii de Bucuresti ,pe DN5 (Bucuresti-Giurgiu),gasim drumul DJ 603 care face legatura intre Calugareni/Uzunu ,Mihai Bravu si Comuna Comana (delta Neajlovului) .Asta daca esta se poate numi DRUM.Este un fel de asfalt cu cratere selenare.Drumul nu este asfaltat si reabilitat de la moartea lui Ceausescu si nici nu are Mr.Ponta vreun gand de al face.Primarul acestei comune este PSD-ist.Consiliu Judetea este tot al PSD ului.Rovignieta este a prostistilor care o platesc.

Cam asta este comuna Mihai Bravu.Ce este scris mai jos sunt detalii.

La circa 40 kilometri de București, pe șoseaua care leagă comunele Jilava, Vidra și Comana de Giurgiu, se află comuna Mihai Bravu. Ea are o poziție excentrică de autostrada București – Giurgiu, la 5 kilometri de aceasta, fiind înconjurată de pădurile Dadilov, Mihai Bravu și Comana și în imediata vecinătate a râurilor Neajlov și Câlniște și a bălților Dadilov și Comana. Prin comună trece pârâul Dadilovăț care se varsă în râul Neajlov, în apropiere de mănăstirea Comana. Mihai Bravu se învecinează astăzi: la nord cu comunele Călugăreni și Brăniștari, la est cu comuna Comana, la sud cu satul Vlad Țepeș și comuna Băneasa și la vest cu comunele Călugăreni și Uzunu. Conform Planului Urbanistic General al comunei, alcătuit în 1997, comuna este alcătuită dintr-un singur trup, în suprafață totală de circa 66,54 km2 și are o populație de 2514 de locuitori (2007), ceea ce reprezintă o densitate de 42 loc./km2. dimensiunile ei maxime de astăzi sunt: pe direcția nord-sud circa 9 km și pe direcția est-vest aproape 11 km.

Teritoriul comunei este străbătut de calea ferată București – Giurgiu, cu stația Mihai Bravu aflată la 3,5 km de comună, accesul fiind făcut pe un drum pietruit, parțial asfaltat. Prin comună trece drumul județean 603 care leagă drumurile naționale D.N. 6 (București – Turnu Măgurele) și D.N. 5 (București – Giurgiu, autostradă). Drumul județean 603 leagă Mihai Bravu de Uzunu, aflat la 5 km vest și de Comana aflată la 8 km est. Legătura cu Călugăreni se face prin D.J. 603 și D.N. 5, fiind o distanță de 8 km. Deși în linie dreaptă satul Brăniștari este la mai puțin de 3 km de Mihai Bravu, în urma ruperii legăturilor directe prin podurile de peste Câlniște și Neajlov, astăzi distanța s-a mărit la aproape 15 km. Astăzi vatra comunei s-a redus la numai 164 de ha (la nivelul anului 1991), cu o populație de 2880 de locuitori, față de anii 1973-1975 când perimetrul locuibil al comunei era de 257 de ha pentru o populație de 3637 locuitori și un număr de 1096 gospodării din care 130 erau construite în afara perimetrului construibil al comunei

Mediul geografic și natural[modificare | modificare sursă]

Comuna Mihai Bravu se află situată în partea de NE a Câmpiei Burnazului, care a fost cândva un fund de lac. Odată cu ridicarea Carpaților zona s-a golit de apele pliocenului, formându-se ulterior condiții pentru locuirea umană.

Mai târziu în epocile preistorice și de început ale evului mediu românesc aici se întâlneau vestiții codrii ai Vlăsiei, din care se mai pastreză până astăzi unele petice în regiunea Călugăreni – Comana – Braniștari – Dadilov (Mihai Bravu). Șesul este ușor vălurit și străbătut de numeroase cursuri de apă între care amintim Câlniștea, Neajlovul, Dadilovățul și balta Comana – oferind astfel condiții de trai locuitorilor, care din cele mai vechi timpuri și-au asigurat hrana din vânătoare și pescuit, pe lângă agricultură.

Câmpia Burnazului este situată la sud de Câmpia Găvanu – Burdea, în panta inversă de la sud spre nord, ușor înclinată pe direcția munților Bucegi aflați la mare depărtare de ea. Întreaga regiune este cu un strat considerabil de loess care oferă condiții extrem de favorabile agriculturii. De asemenea, pădurile întinse, de care pomeneam, care ocupau odinioară cea mai mare parte a Câmpiei Române, ofereau locuitorilor și mai oferă și astăzi pe lângă lemnul de construcție și de foc, condiții propice pentru creșterea vitelor, surse de vânat și alte posibilități de hrană, cum ar fi fructele de pădure.

O bogată faună de pădure, de pajiști și acvatică – din care nu lipseau odinioară iepurii, dropiile, prepelițele, potârnichiile, vidrele și căprioarele – dispărută astăzi, din păcate, în cea mai mare măsură, oferea locuitorilor importante surse de hrană și de venit. Astăzi vânatul nu mai constituie o preocupare de bază a locuitorilor, rămânând doar pescuitul, dar și acesta nu mai este practicat pe scară largă datorită secetei care determinat secarea bălților și a râurilor din zonă, deci și dispariția peștelui.

Clima este temperat continentală oferind și ea condiții favorabile vieții. Astfel temperatura medie anuală a regiunii este 11,5 grade C. În luna iulie media termică depășește media termică 23 – 25 grade C, iar în ianuarie variază între +1,5 grade C și -5,4 grade C, uneori și mai scăzută. De câțiva ani buni însă clima s-a modificat vizibil, temperaturile ajungând vara până la +40 grade C, iar iarna scad până la -25 , -30 grade C. Regimul precipitațiilor se situează la cota de 500-600 mm anual, cu mari variații în timp, în funcție de perioadele de secetă și cele ploioase. După 1980 întreaga zonă a intrat într-o perioadă de secetă prelungită care a dus la secarea bălților și a râurilor și la scăderea drastică a rezervei de apă din sol cu consecințe dramatice pentru agricultură.

Zona comunei este puternic influențată de masele de aer a căror frecvență, durată și intensitate diferă în funcție de direcție și de anotimp. Vânturile frecvente în această zonă sunt: Crivățul, Austrul, Băltărețul și Suhoveiul.

Crivățul este un vânt rece și puternic. El bate mai ales iarna dinspre NE provocând geruri, înghețuri, polei și viscole dar fiind și purtători de ploi, mai ales atunci când aduce nori dinspre Marea Neagră.

Austrul este un vânt în general uscat. El bate în cea mai mare parte a anului din direcția S-SV, aducând iarna ger uscat și vara secetă. Atât în zona noastră cât și în Teleorman ori în alte părți de câmpie el mai este cunoscut în popor și sub numele de „Traistă goală”, mai ales atunci când bate primăvara sau toamna, oamenii fiind siguri că nu vor avea recolte bune în acel an.

Băltărețul este un vânt care, după cum îl arată și numele, bate dinspre Dunăre și bălțile ei, mai ales toamna și primăvara , aducând, de regulă, ploi calde și belșug. După desecarea bălților Greaca și Pietrele, dar și a altora în ultima vreme Băltărețul bate tot mai puțin, cu efecte vizibile asupra agriculturii și a climei în general.

Suhoveiul este un vânt care bate mai ales vara dinspre E, din stepele ucrainene, de unde și numele lui slavo – tătar. Este un vânt fierbinte și uscat determinând secetă și eroziunea solului. În părțile noastre bătrânii îi mai spun „crivățul de vară” sau „crivățul din Asia”, pe care spun că l-au cunoscut bine în timpul războiului, pe frontul de est.

Vegetația este relativ bogată și specifică zonelor de contact dintre silvo-stepă și luncă. Pe lângă numeroasele specii de stejar (cergârniță, tufă etc.), ulm, arțar, jugastru și corn în zona comunei crește și salcia, plopul și arinul. De asemenea, ierburile sunt și ele variate, de la speciile de câmpie la cele de baltă. Amintim, pe lângă papură, trestie și rogoz – specifice bălților din apropriere – și lujerul ori bujorul sălbatic de câmpie, care s-au menținut cu toate vitregiile vremii. În ultimele decenii o bună parte din terenurile joase au fost desecate și redate agriculturii, vegetația specifică fiind distrusă. În ultimii ani, datorită secetei prelungite, în urma secării bălților, este în mare pericol vegetația de baltă din această regiune.

Istoric[modificare | modificare sursă]

Condițiile favorabile vieții au determinat, după cum spunea, stabilirea timpurie a locuitorilor în această regiune din sudul Câmpiei Române. Potrivit cercetărilor arheologice întreprinse în vatra comunei ca și în așezările învecinate, urmele de locuri coboară în timp până la nivelul paleoliticului mijlociu, adică pe la 100.000 î.Hr.. viața a continuat și s-a dezvoltat neîntrerupt în această zonă din paleolitic și până în perioada traco – geto – dacă, numărul așezărilor getice sporind la nivelul antichității preromane și romane.

Perioada stăpânirii romane la nord de Dunăre nu a însemnat o încetare a vieții pe meleagurile de care ne ocupăm, după cum o dovedesc și rezultatele cercetărilor întreprinse de specialiștii care s-au ocupat de răstimpul 106 – 271. De altfel influența romană în partea de sud a Daciei, în Câmpia Română, a continuat și după 271, asigurând astfel continuitatea de locuire a autohtonilor și pătrunderea creștinismului, dar și ferindu-i, pentru o vreme, de loviturile dure ale migratorilor germanici.

Poziția ferită a așezării – situată în zonă de pădure și baltă și în afara drumurilor deschise folosite de migratori – ca și terenul bun pentru agricultură și pășune a permis continuitatea de locuire a daco-romanilor și a românilor, alături de care s-au așezat ulterior slavii, viața continuând astfel neîntrerupt pe aceste meleaguri până astăzi.

Numele actual al așezării și situația comunei astăzi. Numele de Mihai Bravu pe care îl poartă comuna Dadilov astăzi s-a impus treptat, el începând să fie folosit de pe la sfârșitul secolului al XIX-lea și, evident, are legătură cu victoria marelui voievod de la Călugăreni. După războiul de independență numele de Mihai Bravu a început să fie folosit pentru un câmp de instrucție al armatei, situat în aproprierea căii ferate București – Giurgiu, unde s-a construit și stația de cale ferată cu acest nume. Bunicul domnului Mihai, Marin Dadiloveanu, în vârstă de 71 de ani, ne-a povestit că, din amintirile păstrate din bătrâni, un moșier bulgar sau grec – numit Dadiloveanu pentru că avea moșie în Dadilov – a avut aici moșie pe care a donat-o armatei după războiul de independență, el plecând în Balcani. Ulterior, o parte a moșiei a intrat în stăpânirea generalului Samsonovici, care a construit pe ea un poligon militar – al doilea ca mărime din țară după cel de la Cincu – Sibiu. Poligonul a funcționat până în 1990 dar astăzi el este în mare măsură dezafectat.

Tot din spusele bunicului am aflat că au mai fost aici și alți proprietari de moșii, cu proprietăți în vatra satului și în împrejurimi, mulți venind de aiurea, inclusiv din Moldova și Transilvania, dacă ținem cont de unele topice din sat legate de numele lor, precum „Moldoveanca”, „Bârsanii”, „Staicu” etc. Astfel se știe că în sat se stabilește un oarecare Bârsan, care a cumpărat pământ în zonă și ai cărui urmași au stăpânit până după al doilea război mondial când au plecat din țară. Tradiția mai reține și pe un anume Mitrică Moldoveanu, de unde și numele unui loc dinspre Comana – Moldoveanca –, dar mai ales pe un anume Stoian, mare moșier, care a avut moșii în Uzunu, Călugăreni și Băneasa – Giugiu.

Nicolae Iorga, care a trecut prin aceste locuri înainte de primul război mondial, nu amintește de Mihai Bravu ci numai de Dadilov pe care îl consideră un sat de colonizare format din bulgari și greci, unde tradițiile se pierduseră sub puternica influență a Bucureștilor. Astăzi nu se mai păstrează nimic din tradiția satului despre originea locuitorilor înainte de 1918, aproape toți sătenii declarându-se români.

Chiar dacă tradiția nu reflectă întocmai adevărul istoric ea se aproprie totuși de realitate deși, cum este specific folclorului, multe adevăruri sunt amestecate ori completate cu adăugiri proprii. Astfel tradiția privind întemeierea poligonului Mihai Bravu are la bază un fapt real pe care s-a țesut legenda. Pe la 1838 în părțile Dadilovului a avut moșie Manoil Florescu, tatăl viitorului general și ministru de război din vremea lui Cuza, Ioan Emanoil Florescu, ulterior și prim-ministru al României la 1876 și 1891. Este posibil deci ca de la generalul Florescu moșia Asan-Aga, care îngloba mai multe sate din județul Vlașca, să fie trecut parțial în proprietatea armatei care, la începutul secolului XX, a început acolo o serie de amenajări strategico-tactice dându-i numele de Mihai Bravu.

Potrivit memoriilor mareșalului Averescu, privind operațiunile militare din 1916, la Dadilov a existat un aeroport militar unde a fost concentrată aviația română de recunoaștere și bombardament, care trebuia să apere linia Dunării și să protejeze Capitala. Aeroportul militar, care purta numele „Mihai Bravu”, se afla pe atunci la o distanță de 5 – 6 km de Dadilov și în jurul lui exista un puternic centru de comunicație al armatei române.

Ulterior, în perioada interbelică, generalul Nicolae Samsonovici, fost șef al Marelui Stat Major al armatei române în vremea lui Carol al doilea, a sporit suprafața poligonului militar și a extins amenajările până în aproprierea satului Dadilov. Prezența generalului în sat și în împrejurimi – în condițiile păstrării secretului militar – a fost motivată prin existența unei proprietăți acolo și așa s-a născut legenda despre moșia acestuia la Dadilov. După război, în condițiile în care poligonul militar a căpătat o importanță sporită numele lui s-a impus și asupra satului care a devenit astfel comuna Mihai Bravu de astăzi.

În ceea ce privește comuna Mihai Bravu astăzi, după cum am mai spus, datele pe care le avem al dispoziție sunt extrem de puține, tradiția fiind confuză și amestecând multe dintre relațiile istorice mai vechi, inclusiv cele din perioada interbelică. Din spusele bătrânilor satului mulți cetățeni din comună mai ales dintre cei cu stare materială bună au plecat în străinătate și în locul lor au venit alții, în special în perioada 1945 – 1955.

Dintr-un memoriu general de documente alcătuit de Institutul de Proiectare Ilfov în perioada 1974 – 1976, privind sistematizarea teritoriului, avem unele statistici din perioada 1956 – 1976 privind evoluția generală a comunei. Astfel, în ce privește populația, în 1956 ea se ridică la 3734 locuitori. Până în 1966 scăzuse la 3553 săteni, pentru a crește până 1971 – datorită Decretului privind sporul natural al populației și creșterea natalității – la 3774, după care, până în 1976 să scadă iarăși la 3637 locuitori, tendința generală fiind de scădere, astfel încât astăzi a ajuns la 2800 locuitori. Raportul menționat motiva scăderea populației prin lipsa locurilor de muncă în agricultură și în alte sectoare și migrarea sătenilor la orașe, în special la București, unde aveau perspective economice și materiale mai bune. Se constată de asemenea, plecarea specialiștilor din comună în alte localități și la orașe, acolo unde puteau găsi de lucru în meseriile pentru ce erau pregătiți. Din memoriul amintit aflăm că la nivelul anului 1976 din cei 1853 cetățeni activi ai comunei doar 863 lucrau în Dadilov – Mihai Bravu, marea lor majoritate în agricultură. Restul de 990 făceau naveta la bucurești, Giurgiu sau în alte localități. Din cele 71 de persoane care lucrau în servicii 21 erau navetiști de la București, care lucrau mai ales în învățământ. Rezultă de aici un proces continuu de depopulare a comunei, proces care continuă și astăzi, după ce, după al doilea război mondial se produsese o creștere artificială a populației prin stabilirea la Mihai Bravu a unor locuitori veniți din alte părți.

Dotările existente în comună, deși păreau numeroase și suficiente pentru nevoile oamenilor, erau făcute sub semnul provizoratului și funcționau în clădiri inadecvate cu stare precară, care necesitau reparații urgente, prevăzute de altfel în memoriul menționat. Aceste prevederi însă nu vizau acoperirea tuturor utilităților publice, pentru motivul că așezarea Mihai Bravu urma să dispară până în anul 2000, locuitorii săi trebuind să se mute în centrul urban de la Călugăreni sau să fie trimiși în alte părți.

Se constată, de asemenea, până în 1989, o scădere drastică a șeptelului, țăranii neavând animale în gospodăriile proprii. Totalitatea animalelor era concentrată la cooperativa agricolă de producție, ca și majoritatea terenului agricol. Această situație greva dezvoltarea șeptelului care nu era prevăzut să crească la mai mult de 2200 de capete (vite mari și ovine), ceea ce însemna cu mult sub nevoile de hrană ale populației și excludea orice posibilitate de venituri suplimentare prin comerț. În ceea ce privea cultura mare predominau, ca suprafețe cultivate, grâul, porumbul, floarea-soarelui, sfecla de zahăr, leguminoase, legume și furaje – ultimele în cantități insuficiente pentru creșterea animalelor – multe din aceste produse fiind dirijate la fondul centralizat de stat.

Fondul silvic și amenajarea și exploatarea bălților vecine se găseau tot sub controlul statului. Cele trei corpuri de pădure – Grădinari, Mihai Bravu și Dadilov – erau subordonate ocoalelor silvice de la Comana și Giurgiu și urmau, în viziunea proiectanților să fie transformate în parcuri de agrement și distracție pentru locuitorii Capitalei. În privința celor două bălți de la Dadilov și Comana interesul statului era scăzut. Exista proiectul unui mare lac de acumulare pe raza comunelor Călugăreni – Comana și construcția unor iazuri și crescătorii piscicole, ele urmând a fi alimentate din lacul de acumulare.

Nici starea locuințelor din comună nu era satisfăcătoare înainte de 1989. Majoritatea locuințelor – unele arată la fel și astăzi – erau din paiantă și chirpici. Doar casele noi erau din cărămidă. Dispunerea satului – este împărțită în două corpuri de pârâul Dadilovăț – arată că partea mai mică și mai veche a lui, nesistematizată și cu locuințe vechi și sărăcăcioase, se găsește la vest de Dadilovăț, în timp ce nucleul modernizat și sistematizat al comunei, datând din a doua jumătate al secolului al XIX-lea, este situat la est.

Raportându-ne la tradiții ca și la puținele știri privind evoluția satului la începutul secolului XX, credem că Dadilovul a suferit în a doua jumătate al secolului al XIX-lea și în prima jumătate a secolului XX modificări demografice importante. După războiul de independență trebuie să se fi produs aici masive mișcări demografice determinate de plecarea străinilor din zonă și venirea unor coloniști români din alte părți. După 1945 aici au avut loc alte mișcări de populație, prin plecarea unor oameni gospodari – cu proprietăți în Dadilov și în împrejurimi – în străinătate și aducerea altora, poate chiar cu domiciliul forțat. O atare situație este sugerată și de statisticile din memoriul menționat și de organizarea vetrei satului. Înainte de 1990 aceasta era mult mai mare. În prezent ea s-a redus la aproape jumătate. Odată cu reducerea suprafeței construibile a satului a scăzut și numărul locuitorilor comunei, care astăzi nu mai depășește cifra de 2800, tendința de scădere a populației fiind observată încă din 1974 - 1976


Demografie[modificare | modificare sursă]



Circle frame.svg

Componența etnică a comunei Mihai Bravu

     Români (94.12%)

     Romi (1.39%)

     Necunoscută (4.25%)

     Altă etnie (0.23%)




Circle frame.svg

Componența confesională a comunei Mihai Bravu

     Ortodocși (94.04%)

     Necunoscută (4.29%)

     Altă religie (1.66%)

Conform recensământului efectuat în 2011, populația comunei Mihai Bravu se ridică la 2.586 de locuitori, în scădere față de recensământul anterior din 2002, când se înregistraseră 2.758 de locuitori.[2] Majoritatea locuitorilor sunt români (94,12%), cu o minoritate de romi (1,39%). Pentru 4,25% din populație, apartenența etnică nu este cunoscută.[3] Din punct de vedere confesional, majoritatea locuitorilor sunt ortodocși (94,04%). Pentru 4,29% din populație, nu este cunoscută apartenența confesională.[4]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ a b Rezultatele alegerilor locale din 2008”. Biroul Electoral Central. http://www.beclocale2008.ro/documm/locale_2008/Pales_moc123.pdf. Accesat la 13 august 2008. 
  2. ^ a b Recensământul Populației și al Locuințelor 2002 - populația unităților administrative pe etnii”. Kulturális Innovációs Alapítvány (KIA.hu - Fundația Culturală pentru Inovație). http://www.kia.hu/konyvtar/erdely/erd2002/etnii2002.zip. Accesat la 6 august 2013. 
  3. ^ a b Rezultatele finale ale Recensământului din 2011: Tab8. Populația stabilă după etnie – județe, municipii, orașe, comune”. Institutul Național de Statistică din România. iulie 2013. http://www.recensamantromania.ro/wp-content/uploads/2013/07/sR_Tab_8.xls. Accesat la 5 august 2013. 
  4. ^ Rezultatele finale ale Recensământului din 2011: Tab13. Populația stabilă după religie – județe, municipii, orașe, comune”. Institutul Național de Statistică din România. iulie 2013. http://www.recensamantromania.ro/wp-content/uploads/2013/07/sR_TAB_13.xls. Accesat la 5 august 2013. 

GR Acest articol despre o localitate din județul Giurgiu este deocamdată un ciot. Puteți ajuta Wikipedia prin completarea lui.

Prima invatatoare a comunei Mihai Bravu a fost Maria Constantinescu ,casatorita cu Iancu Constantinescu,venit de la Bals in aceasta localitate,fiind unul din oamenii bogati ai comunei, care a construit cea mai mare casa pe soseaua principala,in anii 1905-1906.Pe platforma podului casei,satenii au jucat hora de bucurie ca s a construit o cladire asa inalta si frumoasa.Constructia a fost facuta din caramida,acoperita cu tabla,cu veranda si multe camere,restul caselor din comuna fiind din chirpici si acoperite cu stuf,unde isi faceau berzele cuib si isi cresteau puii.

Invatatoarea Maria Constantinescu este inmormantata in cimitirul comunei impreuna cu fii ei Vasile si Gheorghe Constantinescu,fosti ofiteri la unitatea militara din Mihai Bravu si alti membri din familie.Aceasta a fost una din familiile de vaza ale comunei,casa fiind si in prezent ca o amintire a trecutului acestei comune.