Clasa Alaska

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare


Clasa Alaska
CB Alaska Class Baseline.png
Schița exteriorului clasei Alaska

Istoric
Folosită de Marina SUA
Disponibilizare 17 iunie 1944 - 17 februarie 1947
Caracteristici tehnice
Constructor New York Shipbuilding Corporation [1][2][3]
Lungime 246,43 m (întreg) [4]
241,25 (în apă)
Lățime 27,8 m
Pescaj 8,26 m (mediu)[1]
9,68 m (maxim)[4]
Deplasament 29 771 t (standard)
34 253 t (încărcată la maxim)[4]
Sistem de propulsie Turbine cu abur General Electric cu 4 arbori, transmisie cu dublă reducție[5], 8 cazane Babcock & Wilcox[6]
Putere 153 000 CP (112 MW)[4]
Viteză de la 31 de noduri (58,2 km/h)[2] la 33 de noduri (61 km/h)[6][7][8]
Autonomie 22 000 km la 15 noduri (28 km/h) [4]
Echipaj 1.517[6][8]–1.799[9]–2.251[1][2][Nota 1]
Armament și protecție
Blindaj Partea principală a centurii: 228,6 mm subțiindu-se până la 127 mm[6]
Turele: 325 mm frontal, 127 mm deasupra, 133-152 mm lateral și 133 în spate[6]
Puntea blindată: 96,5 mm până la 101,6 mm[6]
Puntea exterioară: 35 mm[4][6]
A treia punte: 15 mm[6]
Barbete: 279-330 mm[6]
Turn de comandă: 269 mm cu 127 mm deasupra[6][8]
Armament 9 tunuri Mark 8 de calibru 50 (305 mm) (3 × 3)[4]
12 tunuri de calibru 38 (127 mm) cu scop dublu[5][4] (6 × 2)[5]
56 tunuri Bofors de 40 mm[4] (14 × 4)[5]
34 tunuri Oerlikon de 20 mm (34 × 1)[4][5]
Aeronave 2 × OS2U Kingfisher sau SC Seahawk[10][Nota 2]
Facilități aviatice Hangar auxiliar situat la mijlocul vasului[6][11]

Clasa Alaska a constat în 6 crucișătoare comandate înainte de al Doilea Război Mondial pentru Forțele Navale ale Statelor Unite. Erau clasificate oficial ca și crucișătoare mari (CB), dar alții le-au considerat ca fiind crucișătoare de linie. Toate au fost numite după teritorii sau zone insulare ale Statelor Unite, simbolizând statutul lor mijlociu, între cuirasatele mai mari și crucișătoarele grele și ușoare mai mici.[Nota 3] Din cele 6 nave planificate, doar 2 au fost terminate, iar construcția celei de a treia a fost suspendată la 16 aprilie 1947, celelalte 3 fiind anulate. USS Alaska (CB-1) și USS Guam (CB-2) au servit Marina Statelor Unite în timpul ultimului an din al Doilea Război Mondial, fiind folosite la bombardamente și la escorta portavioanelor rapide. Au fost retrase din serviciu în 1947 după ce au petrecut doar 32, respectiv 29 de luni în acțiune.

Ideea unei clase de crucișătoare mari are origini la începutul anilor 30', când Marina SUA căuta să contracareze „cuirasatele de buzunar” din clasa Detuschland lansate de Germania. Planificarea navelor care, eventual, au devenit clasa Alaska, a început la sfârșitul anilor 30', după lansarea clasei Scgharnost de cuirasate a Germaniei și după zvonurile conform cărora Japonia construia o nouă clasă de crucișătoare de linie.[7][Nota 4] Pentru a servi ca „distrugătoare de crucișătoare”, capabile de a detecta și distruge aceste crucișătoare grele mai performante decât cum specifica Tratatul Naval de la Londra, clasei i-a fost oferite tunurile mari ale unui nou și scump proiect, blindaj limitat împotriva obuzelor de 304 mm, și motoare capabile de viteze de 31-33 noduri (58-61 km/h).

Context[modificare | modificare sursă]

Dezvoltarea de crucișătoare grele s-a diminuat între Primul și al Doilea Război Mondial mulțumită condițiilor impuse de Tratatul Naval de la Washington și tratatele și conferințele ulterioare, unde Statele Unite, Regatul Unit, Japonia, Franța și Italia au decis să limiteze deplasamentul crucișătoarelor grele la 10.000 de tone și la un armament principal de 202 mm. Până la clasa Alaska, crucișătoarele Statelor Unite proiectate între cele 2 războaie au urmat acest model.[12]

Impulsul inițial pentru proiectarea clasei Alaska a venit de la lansarea așa-numitelor „cuirasate de buzunar” ale Germanilor, la începutul anilor 1930. Deși nicio măsură nu a fost imediat luată, aceste gânduri au reînviat la sfârșitul aceluiași deceniu când rapoartele de spionaj indicau că Japonia planifica să construiască „super crucișătoare” care ar fi fost cu mult mai puternice decât crucișătoarele grele actuale ale Statelor Unite.[3][6][11][13][Nota 5] Marina a ripostat în 1938 când Biroul General a rugat Biroul de Construire și Reparare să conducă „un studiu comprehensiv al toate tipurilor de nave pentru a considera unui nou program de construcție la scară largă”.[14] E posibil ca președintele Statelor Unite de la acea vreme, Franklin D. Roosevelt, să fi avut un rol principal în dezvoltarea clasei, luând în considerare dorința sa de a putea contracara abilitățile de raid ale crucișătoarelor japoneze și ale cuirasatelor de buzunar germane.[15] Deși aceste afirmații sunt greu de verificat,[6][16] ele au dus la specularea faptului că design-ul lor a fost „motivat politic”.[17]

Proiect[modificare | modificare sursă]

Un istoric a descris proiectarea design-ului clasei Alaska ca fiind „chinuitor” din cauza numeroaselor schimbări și modificări făcute aspectului navelor de către departamente și individuali.[7] Ba chiar au fost 9 aspecte diferite,[18] variind de la crucișătoare anti-aeriene de 6000 de tone[19] până la crucișătoare grele extrem de mari[7] și mini-cuirasate de 38.000 tone al căror armament ar fi constat în 12 tunuri de 304 mm și 6 de 127 mm.[19] Biroul General, într-o încercare de a ține deplasamentul sub 25.000 tone, au aprobat ca proiectele să aibă blindajul subacvatic limitat. Ca rezultat, clasa Alaska, când ar fi fost construită, ar fi fost vulnerabilă la torpile și obuze care nimereau partea inferioară a navelor.[20] Proiectul final reprezenta o clasă Baltimore de mărimi mai mari care avea aceleași motoare ca și clasa de portavioane Essex. Aceste nave aveau un armament cu 9 tunuri de 304 mm, fiind protejate de obuzele de 254 mm, toate într-o cocă ce putea ajunge la viteze de 33 noduri (61 km/h).[13]

Clasa Alaska a fost fondată oficial în septembrie 1940 împreună cu multe alte nave, ca parte din Two-Ocean Navy Act (pe română „Actul Naval al celor Două Oceane”).[11][21][Nota 6] Rolul lor a fost puțin schimbat; în adiție rolului lor sol-sol, au fost proiectate și pentru a proteja grupurile de portavioane. Din cauza tunurilor lor mai mari, mărimii ridicate și vitezei mărite, ar fi fost mai eficiente în a face asta decât crucișătoarele grele, și ar fi adus o asigurare împotriva rapoartelor că Japonia construia super crucișătoare mai puternice decât crucișătoarele grele ale Statelor Unite.[11]

Posibilă convertire în portavioane[modificare | modificare sursă]

Alaska fiind lansată, 15 august 1943

Altă schimbare drastică a fost luată în calcul în timpul „panicii portavioanelor” la sfârșitul anului 1941, când Marina a realizat că au nevoie de mai multe portavioane în cel mai scurt timp. Multe coci în construcție au fost considerate pentru transformarea în portavioane. La anumite timpuri, au fost luate în considerare câteva sau toate crucișătoarele ușoare din clasa Cleveland, crucișătoarele grele din clasa Baltimore, clasa Alaska, și chiar și un cuirasat din clasa Iowa; la final, au ales navele din clasa Cleveland,[22] rezultând în transformarea a 9 nave în construcție la șantierul naval New York Shipbuilding Corporation în noua clasă de portavioane Independence.

O transformare crucișătoarelor Alaska în portavioane era „particular atractivă”,[22] din cauza numeroaselor asemănări dintre design-ul portavioanelor Essex și al clasei Alaska, de asemena având în comun aceleași motoare.[23] Totuși, când crucișătoarele din Alaska au fost comparate cu portavioanele din Essex, crucișătoarele convertite ar fi avut o punte de zbor mai mică (ceea ce însemna că puteau căra doar 90% din avioane),[22] ar fi fost cu 3,5 m mai adâncite în apă, și ar fi putut parcurge 14,8 mai puțini km la 15 noduri. În adiție, design-ul crucișătoarelor mari nu includea grosul blindaj subacvatic găsit la portavioanele normale din cauza greutății blindajului dedicat protejării împotriva proiectilelor. În ultimul rând, convertirea clasei Alaska nu ar fi putut îndeplini obiectivul marinei de a avea portavioane noi, rapid, deoarece munca necesară modificării navelor ar provoca întârzieri mari. Luând acestea în calcul, planurile de transformare a clasei Alaska au fost abandonate la 7 ianuarie 1942.[24]

Construcție[modificare | modificare sursă]

Din cele 6 crucișătoare din clasa Alaska planificate, doar construcția primelor 3 a fost începută. Primele 2, Alaska și Guam, au fost terminate. Construcția lui Hawaii, a treia navă, a fost suspendată la 16 aprilie 1947 când era 84% completă.[3][14] Ultimele 3, Philippines, Puerto Rico, și Samoa, au fost întârziate deoarece toate materialele și șantierele disponibile erau alocate navelor cu prioritate mai mare, cum ar fi portavioanele, distrugătoarele și submarinele. Construcția încă nu începuse când lipsa de oțel[25] și realizarea faptului că aceste „ucigașe de crucișătoare” nu mai aveau crucișătoare de vânat - deoarece flotele de crucișătoare japoneze au fost deja învinse de avioane și submarine - au făcut navele „elefanți albi”.[6] Ca urmare, construcția ultimelor 3 nave din clasă nu a mai început niciodată, fiind anulate oficial la 24 iunie 1943.[26][27][28]

Istoricul serviciului[modificare | modificare sursă]

Guam în timpul marșului ei de probă, la 13 noiembrie 1944

Alaska și Guam au servit Marina SUA în timpul ultimului an al celui de-al Doilea Război Mondial. Similar cuirasatelor rapide din clasa Iowa, viteza lor le-a făcut utile la bombardamentele la țărm și la escorta portavioanelor. Ambele l-au protejat pe Franklin când se îndrepta spre Guam pentru reparații, după ce a fost lovit de 2 bombe japoneze. După aceea, Alaska a sprijinit asaltul Okinawei, în timp ce Guam s-a dus în Golful San Pedro pentru a deveni vasul amiral al unui noi grup de sprijin, Grupul de Sprijin de Crucișătoare 95. Guam, acompaniat de Alaska, 4 crucișătoare ușoare și 9 distrugătoare, au condus grupul de sprijin în Marea Chinei de Est și Marea Galbenă pentru a conduce raiduri asupra navelor de transport; totuși, au întâlnit doar junci chinezești.[1][2] Până la sfârșitul războiului, cele 2 nave au devenit celebre în flotă ca fiind escorte de portavioane excelente.[8] În timpul războiului, ambele nave făceau parte din Divizia de Crucișătoare 16 comandată de Contraamiralul Francis S. Low, USN.[29][30][31]

După război, ambele nave au făcut parte din Grupul de Sprijin 71, destinația Forței Navale a Chinei de Nord a Flotei a Șaptea a Statelor Unite. Misiunea sa era de a sprijini ocuparea peninsulei Coreea de către aliați.[32][33] Aceasta includea efectuarea multe operațiuni de genul „arată-steagul” (propagandă) în coasta vestică a Coreei și de asemenea în Golful Chihli. Aceste demonstrații navale au precedat Operațiunea Campus, debarcarea amfibie a forțelor terestre ale Armatei SUA la Incheon, Coreea, pe 8 septembrie 1945.[34][35] După aceea, ambele nave s-au întors în Statele Unite la mijlocul lui decembrie 1945, fiind scoase din serviciu și duse în flota de rezervă în 1947[1][2] după ce au petrecut 32 de luni (Alaska) și 29 de luni (Guam) în serviciu.[19]

În 1958, Biroul Navelor a pregătit 2 studii de fezabilitate pentru a testa dacă Alaska și Guam ar fi potrivite de convertit în crucișătoare cu rachete ghidate. Primul studiu implica înlăturarea tuturor tunurilor în favoarea a 4 sisteme de rachete diferite. La 160 de milioane $, costul acestei înlăturări a fost văzută ca prohibitivă, așa că un al doilea studiu a fost inițiat. Studiul a lăsat bateriile din față (cele 2 turele triple de 304 mm și cele 3 turele duble de 127 mm) neschimbate, și a adăugat o versiune mai mică a primului plan pe pupa navei. Deși propunerea ar fi costat circa jumătate din costul primei (82 milioane $), era văzută ca fiind tot prea scumpă.[36] Ca urmare, ambele nave au fost scoase din evidențe la 1 iunie 1960. Alaska a fost dată la fier vechi la 30 iunie 1960, iar Guam la 24 mai 19691.[1][2]

Încă incompleta Hawaii a fost considerată pentru o transformare în ceea ce ar fi fost primul crucișător cu rachete ghidate al Marinei;[Nota 7] acest gând a durat până la 26 februarie 1952, când o convertire diferită într-o navă de comandă a fost contemplată. În anticipația acestei transformări, clasificarea ei a fost schimbată în CBC-1. Asta ar fi făcut-o o „soră mai mare” a lui Northampton,[6] dar un an și jumătate mai târziu (9 octombrie 1954) a fost reclasificată ca CB-3. Hawaii a fost scoasă din evidențe la 9 iunie 1958 și dată la fier vechi în 1959.[3]

„Crucișătoare mari” sau „crucișătoare de linie”[modificare | modificare sursă]

Cuirasatul Missouri din clasa Iowa (sus) și Alaska ancorate la același chei, arătând diferența lor în mărime

La începutul dezvoltării ei, clasa folosea clasificarea SUA pentru crucișătoarele de linie CC, care era planificată pentru clasa Lexington. Totuși, clasificarea a fost schimbată în CB pentru a reflecta noul lor statut, de „crucișătoare mari”, și obiceiul de a fi numite crucișătoare de linie a fost, oficial, descurajat.[16] Marina SUA a numit, după aceea, navele din clasă după teritorii ale Statelor Unite, mai degrabă decât după state (cum era tradiția cu cuirasatele) sau orașe (după care erau numite crucișătoarele), pentru a simboliza credința că aceste nave trebuiau să joace un rol intermediar între crucișătoarele grele și crucișătoarele de linie.[7]

Clasa Alaska semăna sigur cu cuirasatele de atunci ale SUA (în particular clasa North Carolina, clasa South Dakota și clasa Iowa) în aspect, incluzând și bateria principală familiară 2-A-1 și masivul ei catarg columnar, deplasând de două ori mai multă apă decât cele mai noi crucișătoare grele (clasa Baltimore).[37] Ca greutate, navele erau cu doar 5000 de tone mai ușoare decât standardul deplasamentului de 36.000 de tone al cuirasatelor din Tratatul Naval din Londra, de asemenea fiind mai lungi decât mai multe nave standard din Tratat cum ar fi cele din clasele King George V și North Carolina.

În design și blindaj, clasa Alaska e considerată a fi de „crucișătoare mari” mai degrabă decât de crucișătoare de linie. Design-ul lor era superior față de cel al crucișătoarelor ce respectau Tratatul, limitate de tratatele navale de la Washington și cele 2 de la Londra.[6] În comun cu crucișătoarele grele ale SUA, aveau hangare pentru avioane și o singură cârmă mare. Blindajul lor era duce lipsa sistemelor de protecție subacvatică, găsite la cuirasate și chiar la navele de capital intermediare ca și clasa franceză Dunkerque și clasa germană Scharnhorst. Asta lăsa navele din Alaska practic fără apărare împotriva torpilelor, și de asemena împotriva obuzelor ce cădeau lângă navă iar apoi loveau coca, traversând apa.[7] În timp ce navele din clasa Alaska aveau un blindaj lateral mai gros decât celelalte crucișătoare ale SUA contemporane, protecția lor era marginal capabilă de a opri focul cu obuze de 304 mm;[38] erau vulnerabile la focul cuirasatelor (cu obuze de 355-406 mm) la orice distanță.[39]

În plus, în ciuda faptului că era mai mare decât clasa Baltimore, numărul bateriilor secundare și anti-aeriene ale clasei Alaska era similar. În timp ce clasa Alaska căra 12 tunuri de calibru 38 (127 mm) în 6 turele gemene, 56 de tunuri de 40 mm, și 34 de tunuri de 20 mm, clasa Baltimore căra același număr de tunuri de calibru 38, cu 8 tunuri de 40 mm mai puțin, și cu 10 tunuri de 20 mm în minus,[6] considerabil mai puține decât noile cuirasate ale SUA care aveau 10 (excepție face South Dakota (BB-57)) turele gemene cu tunuri de calibru 38 în timp ce cuirasatele reamenajate ale Statelor unite aveau 8. Autorul Richard Worth a remarcat faptul că atunci când erau în sfârșit terminate, lansate și disponibilizate, aveau „mărimea unui cuirasat dar capabilitățile unui crucișător”. Clasa Alaska era similar de scump de construit și întreținut cu cuirasatele contemporane, dar mult mai puțin capabilă din cauza deficitului de blindaj, fiind dotată cu o defensivă anti-aeriană comparabilă cu cea a crucișătoarelor Baltimore, mult mai ieftine.[7]

În ciuda acestor caracteristici asemănătoare crucișătoarelor, și a insistenței Marinei SUA pe statul lor de crucișătoare, clasa Alaska a fost des descrisă ca fiind de crucișătoare de linie.[37] Revista oficială a Marinei All Hands spunea „Guam și nava ei soră Alaska sunt primele crucișătoare de linie americane care să fie completate, vreodată, astfel.”[40] Unii istorici actuali susțin că această clasificarea e mai precisă deoarece cred că navele era „în tot sensul cuvântului, crucișătoare de linie”, cu toate vulnerabilitățile tipului.[9][41] Tradiționalul concept de crucișător de linie anglo-american a sacrificat mereu protecția în schimbul vitezei și armamentului - nu era destinat ca ele să stea împotriva tunurilor ce le aveau.[42] Procentajul blindajului din greutatea lui Alaska, 28,4%, era cu puțin mai mic decât cel al cuirasatelor rapide; clasa britanică King George V, clasa americană Iowa, și cuirasatul/cuirasatul rapid HMS Hood, toate au avut un procentaj identic al blindajului de 28,5%. De fapt, crucișătoarele de linie mai vechi, cum ar fi Invincible (19,9%) avea un procentaj mult mai mic.[43] În cadrul armamentului, aveau tunuri mult mai mari față de crucișătoarele grele contemporane; în timp ce clasa Baltimore căra doar 9 tunuri de calibru 55 (203 mm) Mark 12 și Mark 15,[44] clasa Alaska căra 9 tunuri de calibru 50 (304 mm) care erau la fel de, dacă nu chiar, mai bune, ca vechiul tun de calibru 50 (355 mm) folosit pe navele Marinei SUA de înainte de tratat.[45]

Armament[modificare | modificare sursă]

Bateria principală[modificare | modificare sursă]

Guam trăgând cu bateria sa principală în timpul unei sesiuni de antrenament, cândva în 1945-1945.

După cum era construită, clasa Alaska avea 9 tunuri Mark 8 de calibru 50 (304 mm) montate în 3 turele triple (cu 3 tunuri),[45] cu 2 turele la proră și una la pupa, o configurație cunoscută ca „2-A-1”. Fostul tun de 304 mm fabricat pentru Marina SUA era versiunea Mark 7, care a fost proiectată pentru și instalată pe cuirasatele din clasa Wyoming. Mark 8 era de o calitate mult mai bună; de fapt, „era de departe cea mai puternică armă de calibrul ei dată vreodată în serviciu.”[46] Proiectat în 1939, cântărea 55.273 kg, incluzând chiulasa, și putea susține o rată de tragere de 2,4 - 3 runde pe minut. Putea trage un obuz de pătrundere Mark 18 de 520 kg la 35,271 m la un unghi de 45°, și avea o longevitate a țevii de 344 lovituri[45] (de aproximativ 54 de ori mai mult decât tunul Mark 7 de calibru 50 (406 mm), mai mare dar similar găsit pe cuirasatele din clasa Iowa).[47]

Turelele erau foarte similare cu cele de pe cuirasatele din clasa Iowa, dar diferite în mai multe moduri; spre exemplu, elevarea prafului de pușcă pe clasa Alaska se făcea în 2 etape, pe când pe clasa Iowa, doar în una. Aceste diferențe au făcut operarea tunurilor mai sigură și au crescut rata focului. În plus, un „berbec de proiectile” a fost montat pe Alaska și Guam. Această mașinărie transfera obuzele din magazia navei pe un inel rotitor ce alimenta tunurile. Totuși, această trăsătură s-a dovedit nesatisfăcătoare, și nu a fost planificată pentru Hawaii sau alte nave ulterioare.[45]

Deoarece Alaska și Guam au fost singurele nave care au avut aceste tunuri montate, doar 10 turele au fost fabricate în timpul războiului (3 pentru fiecare navă incluzând Hawaii și una de rezervă). Au costat 1.550.000 $ fiecare, fiind cele mai scumpe tunuri grele cumpărate de Marina SUA în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.[16]

Echipajul unui tun de 40 mm Bofors de pe Alaska încărcând perechea stângă de tunuri la 6 martie 1945, în timpul Bătăliei de la Iwo Jima.

A doua baterie[modificare | modificare sursă]

Bateria secundară a clasei Alaska era compusă din 12 tunuri de calibru 38 (127 mm) cu scop dublu (anti-aer și anti-nave) în turele duble, cu 4 ramificări pe fiecare parte a suprastructurii (2 pe fiecare lățime) ș 2 turele plasate pe centru în proră și în pupă. Tunul de calibru 38 era original intenționat de a fi folosit doar pe distrugătoarele construite în anii 1930, dar până în 1934 și în al Doilea Război Mondial era montat pe aproape toate navele de luptă majore ale SUA, incluzând portavioanele, cuirasatele, și crucișătoarele grele și ușoare.[48]

Bateria anti-aeriană[modificare | modificare sursă]

Pentru armamentul anti-aerian, navele clasei Alaska cărau 56 de tunuri de 40 mm și 34 de 20 mm. Aceste numere sunt comparabile cu 48 × 40 mm și 24 × 20 mm pe clasa mai mică de crucișătoare grele Baltimore și 80 × 40 mm și 49 × 20 mm pe cuirasatele mai mari din clasa Iowa.[1][49][50]

Fără îndoială, cel mai eficient tun anti-aerian din al Doilea Război Mondial, tunul Bofors de 40 mm, a fost folosit pe aproape fiecare navă de război majoră a Statelor Unite și a Regatului Unit în timpul acestui război, între circa 1943 - 1945. Deși era un descendent din proiectele germane și suedeze, tunul Bofors folosite de Marina SUA în timpul celui de-al Doilea Război Mondial a fost foarte „americanizat” la standardele Marinei. Acest nou standard a rezultat într-un sistem de tunuri setat la standardele engleze (acum cunoscut ca și Sistemul Standard) cu muniție interschimbabilă, simplificând situația logisticii în timpul războiului. Când era cuplat cu transimisiuni hidraulice pereche pentru a reduce contaminarea cu sare și sistemul de conducere a focului Mark 51 pentru precizie sporită, tunul Bofors de 40 mm a devenit un adversar de temut, fiind responsabil de doborârea a circa jumătate din toate avioanele japoneze, între 1 octombrie 1944 și 1 februarie 1945.[51]

Tunul anti-aerian Oerlikon de 20 mm a fost unul dintre cele mai folosite tunuri anti-aeriene din timpul celui de-al Doilea Război Mondial; doar Statele Unite au fabricat un total de 124.735 de tunuri de acest fel. Când a fost introdus în 1941, americanii au înlocuit fiecare mitralieră Browning M2 de 12,7 mm cu un astfel de tun. Tunul Oerlikon a rămas principala armă anti-aeriană a Marinei Statelor Unite până la introducerea tunurilor de 40 mm Bofors în 1943.[52]

Nave[modificare | modificare sursă]

Nume Proveniența numelui Clasificare Constructor Comandată Terminată Lansată Disponibilizată Soartă
Alaska Teritoriul Alaska CB-1 New York Shipbuilding Corporation, Camden 9 septembrie 1940 17 decembrie 1941 15 august 1943 17 iunie 1944 Dezmembrată la Newark, 1961
Guam Teritoriul Guam CB-2 2 februarie 1942 12 noiembrie 1943 17 septembrie 1944 Dezmembrată la Baltimore, 1961
Hawaii Teritoriul Hawaii CB-3
CBC-1
20 decembrie 1943 3 noiembrie 1945 N/A Dezmembrată la Baltimore, 1960
Philippines Federația Filipinelor CB-4 N/A N/A Anulate în 1943
Puerto Rico Teritoriul Puerto Rico CB-5
Samoa Teritoriul Samoa CB-6
O schiță a lui Alaska, c. 1944. Tipul camuflajului e USN Measure 32/1D.
  • USS Alaska (CB-1) a fost disponibilizată la 17 iunie 1944. A servit în Pacific, escortând portavioanele, bombardând la țărm în Okinawa, și participând la raiduri în Marea Chinei de Est. A fost scoasă din serviciu la 17 februarie 1947 după mai puțin de 3 ani de acțiune și dată la fier vechi în 1960.[1]
  • USS Guam (CB-2) a fost disponibilizată la 17 septembrie 1944. A servit în Pacific alături de Alaska în aproape toate aceleași misiuni. Împreună cu Alaska, a fost scoasă din serviciu la 17 februarie 1947 și dată la fier vechi în 1961.[2]
  • USS Hawaii (CB-3) era intenționată să fie a treia navă din clasă, dar nu a fost niciodată terminată. Numeroase planuri de a o folosi ca și crucișător cu rachete ghidate sau navă de comandă, în timpul anilor de după război, au fost nerodnice, până la urmă fiind dată la fier vechi.[3]
  • USS Philippines (CB-4), Puerto Rico (CB-5), și Samoa (CB-6) erau planificate ca fiind a patra, a cincea și respectiv a șasea navă din clasă. Toate urmau să fie construite la Camden, dar au fost anulate înainte ca, construcția lor să înceapă.[26][27][28]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Sursele nu dau un număr exact al echipajului.
  2. ^ Seahawk și-a făcut debutul operațional pe Guam, la 22 octombrie 1944.
  3. ^ Cu doar foarte puține excepții, cuirasatele Statelor Unite, ca USS Nevada (BB-36) sau USS New Jersey (BB-62), au fost numite după state, pe când crucișătoarele, ca USS Wichita (CA-45), erau numite după orașe. Alaska și Hawaii erau zone insulare ale Statelor Unite pe atunci; au devenit statele numărul 49 și 50 în anul 1959.
  4. ^ Jane's Fighting Ships spunea că acest crucișător de linie mitic, clasa noțională Chichibu, ar avea 6 tunuri de 304 mm și o viteză de 56 km/h, într-o navă de doar 15.000 de tone. Vezi Fitzsimons, volumul 1, 58 și Worth, 305.
  5. ^ Japonia a dezvoltat, de fapt, planuri pentru 2 super crucișătoare în 1941, deși era în mare măsură în răspunsul noilor nave din clasa Alaska. Totuși, navele nu au fost comandate din cauza marii necesități de portavioane.
  6. ^ Peste alte 200 de nave au fost comandate în același timp: 2 din clasa Iowa (cuirasate), 5 din Montana (cuirasate), 12 din Essex (portavioane), 4 din Baltimore (crucișătoare grele), 19 din Cleveland (crucișătoare ușoare), 4 din Atlanta (crucișătoare ușoare), 52 din Fletcher (distrugătoare), 12 din Benson (distrugătoare) și 73 din Gato (submarine).
  7. ^ O propunere similară a fost făcută, de a converti incompletul cuirasat Kentucky din clasa Iowa în primul cuirasat cu rachete ghidate, dar la fel ca și cu propunerea lui Hawaii, această transformare nu a avut loc, iar Kentucky a fost dat la fier vechi în 1958.

Referințe[modificare | modificare sursă]

  1. ^ a b c d e f g h Alaska”. Dictionary of American Naval Fighting Ships. Navy Department, Naval History & Heritage Command. http://hazegray.org/danfs/cruisers/cb1.txt. Accesat la 14 octombrie 2008. 
  2. ^ a b c d e f g Guam”. DANFS. http://hazegray.org/danfs/cruisers/cb2.txt. Accesat la 14 octombrie 2008. 
  3. ^ a b c d e Hawaii”. DANFS. http://hazegray.org/danfs/cruisers/cb3.txt. Accesat la 14 octombrie 2008. 
  4. ^ a b c d e f g h i j Dulin, Jr., Garzke, Jr., 184.
  5. ^ a b c d e Fitzsimons, Bernard, ed., Volume 1, 59.
  6. ^ a b c d e f g h i j k l m n o p q Gardiner and Chesneau, 122.
  7. ^ a b c d e f g Worth, 305.
  8. ^ a b c d Miller, 200.
  9. ^ a b Osbourne, 245.
  10. ^ Swanborough and Bowers, 148.
  11. ^ a b c d Pike, John (2008). „CB-1 Alaska Class”. GlobalSecurity.org. Arhivat din original la 20 octombrie 2008. http://web.archive.org/web/20081020120645/http://www.globalsecurity.org/military/systems/ship/cb-1.htm. Accesat la 19 octombrie 2008. 
  12. ^ Bauer and Roberts, 139.
  13. ^ a b Scarpaci, 17.
  14. ^ a b Dulin, Jr., Garzke, Jr., 189.
  15. ^ Dulin, Jr. and Garzke, Jr., 24 and 179.
  16. ^ a b c Morison and Polmar, 85.
  17. ^ Dulin Jr., Garzke, Jr., 267.
  18. ^ Dulin, Jr. and Garzke, Jr., 179–183.
  19. ^ a b c Dulin, Jr. and Garzke, Jr., 179.
  20. ^ Dulin, Jr., Garzke, Jr., 183.
  21. ^ Rohwer, 40.
  22. ^ a b c Friedman, 190.
  23. ^ Fitzsimons, Volume 1, 58.
  24. ^ Friedman, 191.
  25. ^ Fitzsimons, Volume 1, 59.
  26. ^ a b Philippines”. DANFS. http://hazegray.org/danfs/cruisers/cb4.htm. Accesat la 15 octombrie 2008. 
  27. ^ a b Puerto Rico”. DANFS. http://hazegray.org/danfs/cruisers/cb5.htm. Accesat la 15 octombrie 2008. 
  28. ^ a b Samoa”. DANFS. http://hazegray.org/danfs/cruisers/cb6.htm. Accesat la 15 octombrie 2008. 
  29. ^ Morison, Samuel Eliot (2004). History of United States Naval Operations in World War II, Volume 14: Victory in the Pacific, 1945. Annapolis, Maryland: Naval Institute Press. pp. 21, 307, 310, 355, 385. ISBN 978-1-59114-579-0. http://www.usni.org/store/books/catalog-holiday-2011/books-naval-history-enthusiast-holiday-2011/breaking-bismarcks-barr. Accesat la 19 iulie 2014. „Hereafter referred to as: Morison, Victory in the Pacific 
  30. ^ Admiral Francis S. Low, US Navy 15 August 1894 - 22 January 1964”. Naval History & Heritage Command. 2014. http://www.history.navy.mil/bios/low_franciss.htm. Accesat la 11 iulie 2014. „Adapted from the biographical sketch for Admiral Francis S. Low, Navy Biographies Branch, 23 July 1956; now part of the Modern Biography Files, Navy Department Library, Naval History & Heritage Command.” 
  31. ^ United States Pacific Fleet Organization – 1 May 1945”. Naval History & Heritage Command. 2014. http://www.history.navy.mil/library/online/uspacificfleetorg.htm. Accesat la 11 iulie 2014. 
  32. ^ Marolda, Edward J. (1 octombrie 2011). „Asian Warm-up to the Cold War”. Naval History (United States Naval Institute) 25 (5): 27–28. http://www.usni.org/magazines/navalhistory/2011-10/asian-warm-cold-war. Accesat la 5 iulie 2014. 
  33. ^ Jeffrey G., Barlow (2009). From Hot War to Cold: The U.S. Navy and National Security Affairs, 1945-1955. Palo Alto, California: Stanford University Press. p. 129. ISBN 978-080475-666-2. http://www.sup.org/book.cgi?id=9916. Accesat la 9 iulie 2014. „Hereafter referred to as: Bartow. From Hot War to Cold. 
  34. ^ Bartow. From Hot War to Cold, pp. 129–130.
  35. ^ Report of Surrender and Occupation of Japan dated 9 May 1946. http://www.dtic.mil/dtic/tr/fulltext/u2/a438971.pdf. Accesat la 11 iulie 2014. „Part III - THE SURRENDER AND OCCUPATION OF KOREA, p. 111” 
  36. ^ Dulin, Jr., Garzke Jr., 187.
  37. ^ a b Morison, Morison and Polmar, 84.
  38. ^ Dulin Jr., Garzke Jr. (1976), p. 283
  39. ^ Dulin Jr., Garzke Jr. (1976), p. 279.
  40. ^ All Hands, December 1945, "Sleek, Fast, Deadly- Our New CB's"
  41. ^ Dulin Jr., Garzke Jr. (1976), p. 279.
  42. ^ Dulin Jr., Garzke Jr. (1976), p. 279; vezi și Jon Tetsuro Sumida, In Defence of Naval Supremacy (London: Routledge, 1993).
  43. ^ Friedman, Battleship Design and Development, 166–173
  44. ^ DiGiulian, Tony (7 februarie 2008). „8"/55 (20.3 cm) Marks 12 and 15”. Navweaps.com. Arhivat din original la 2 octombrie 2008. http://web.archive.org/web/20081002055750/http://www.navweaps.com/Weapons/WNUS_8-55_mk12-15.htm. Accesat la 15 octombrie 2008. 
  45. ^ a b c d DiGiulian, Tony (7 februarie 2008). „12"/50 (30.5 cm) Mark 8”. Navweaps.com. Arhivat din original la 21 septembrie 2008. http://web.archive.org/web/20080921170348/http://www.navweaps.com/Weapons/WNUS_12-50_mk8.htm. Accesat la 15 octombrie 2008. 
  46. ^ Dulin, Jr. and Garzke, Jr., 190.
  47. ^ DiGiulian, Tony (7 februarie 2008). „United States of America 16"/50 (40.6 cm) Mark 7”. Navweaps.com. Arhivat din original la 21 septembrie 2008. http://web.archive.org/web/20080921165815/http://www.navweaps.com/Weapons/WNUS_16-50_mk7.htm. Accesat la 16 octombrie 2008. 
  48. ^ DiGiulian, Tony (27 martie 2008). „United States of America 5"/38 (12.7 cm) Mark 12”. Navweaps.com. Arhivat din original la 5 septembrie 2008. http://web.archive.org/web/20080905181826/http://navweaps.com/Weapons/WNUS_5-38_mk12.htm. Accesat la 25 iulie 2008. 
  49. ^ Baltimore”. DANFS. http://hazegray.org/danfs/cruisers/ca68.txt. Accesat la 15 octombrie 2008. 
  50. ^ Iowa”. DANFS. http://hazegray.org/danfs/battlesh/bb61.htm. Accesat la 15 octombrie 2008. 
  51. ^ DiGiulian, Tony (14 mai 2008). „Sweden, British, USA, German and Japanese Bofors 40 mm/56 (1.57") Model 1936”. Navweaps.com. Arhivat din original la 5 iulie 2008. http://web.archive.org/web/20080705110132/http://www.navweaps.com/Weapons/WNUS_4cm-56_mk12.htm. Accesat la 25 iulie 2008. 
  52. ^ DiGiulian, Tony (14 iulie 2008). „British, Swiss and USA 20 mm/70 (0.79") Oerlikon Marks 1, 2, 3 and 4”. Navweaps.com. Arhivat din original la 7 august 2008. http://web.archive.org/web/20080807181048/http://www.navweaps.com/Weapons/WNUS_2cm-70_mk234.htm. Accesat la 25 iulie 2008. 

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Bauer, Karl Jack; Roberts, Stephen S. (1991). Register of Ships of the U.S. Navy, 1775–1990: Major Combatants. Greenwood Publishing Group. ISBN 0-313-26202-0  (Google books link)
  • Dulin, Jr.,Robert O.; Garzke, Jr.; William H. (1976). Battleships: United States Battleships in World War II. Naval Institute Press. ISBN 1-55750-174-2  (Google Books link)
  • Fitzsimons, Bernard, ed. (1978). Illustrated Encyclopedia of 20th Century Weapons and Warfare. Volume 1. London: Phoebus 
  • Friedman, Norman (1983). U.S. Aircraft Carriers: An Illustrated Design History. Naval Institute Press. ISBN 0-87021-739-9  (Google Books link)
  • Gardiner, Robert; Chesneau, Roger (1980). Conway's All the World's Fighting Ships, 1922–1946. Naval Institute Press. ISBN 0-87021-913-8  (Google Books link)
  • Miller, David (2001). Illustrated Directory of Warships of the World: From 1860 to the Present. Osceola: MBI Publishing Company. ISBN 0-7603-1127-7. OCLC 48527933  (Google books link)
  • Morison, Samuel Loring; Polmar, Norman (2003). The American Battleship. Zenith Imprint. ISBN 0-7603-0989-2  (Google Books link)
  • Osborne, Eric W. (2004). Cruisers and Battle Cruisers: An Illustrated History of Their Impact. ABC-CLIO. ISBN 1-85109-369-9  (Google Books link)
  • Rohwer, Jürgen (1992). Chronology of the War at Sea, 1939–1945: The Naval History of World War Two. Naval Institute Press. ISBN 1-59114-119-2  (Google books link)
  • Scarpaci, Wayne (1 aprilie 2008). Iowa Class Battleships and Alaska Class Large Cruisers Conversion Projects 1942–1964: An Illustrated Technical Reference. Nimble Books LLC. ISBN 1-934840-38-6  (Google Books link)
  • Swanborough, Gordon; Bowers, Peter M. (1968). United States Navy Aircraft Since 1911. Funk & Wagnalls 
  • Tucker, Spencer C.; Roberts, Priscilla Mary; Greene, Jack; Kingseed, Cole C.; Muir, Malcolm; Zabecki, David T. (DRT); Millett, Allan R. (FRW) (1976). World War II: A Student Encyclopedia. Naval Institute Press. ISBN 1-55750-174-2  (Google Books link)
  • Worth, Richard (2002). Fleets of World War II. Da Capo Press. ISBN 0-306-81116-2  (Google Books link)

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Commons
Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Clasa Alaska