Cizer, Sălaj

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Cizer
—  Sat  —
Cizer
Ţară	România
Judeţ	Sălaj
Comună	Cizer
Prima atestare	1219
Populaţie (1992)
- Total	1.947 locuitori
Cod poştal	457075
Localnici

Cizer ( în maghiară: Csízér, popular: Ţizer) este localitatea de reşedinţă a comunei Cizer în judeţul Sălaj, Transilvania, România, în care este cuprinsă şi Boianu Crasnei.

[modifică] Aşezare

Satul Cizer ^[1] este situat la limita sud-vestică a judeţul Sălaj, ocupă zona marginală de contact a Depresiunii Crasna cu horstul lamelar al Meseşului şi Plopişului, in bazinele hidrografice ale Crasnei si Crişului Repede. Localitatea Cizer, în structura sa actuală, cuprinde şi satul Boian. Împreună, cele două aşezări se învecinează cu satele Plesca la nord, Bănişor şi Mal spre vest, Calea Lată în sud şi Pria spre răsărit. Cizerul este situat la o distanţã de 35 km faţă de municipiul Zalău

Populaţia totală a aşezării la recensământul din 1992 număra 1947 locuitori, din care 1816 erau români, 126 rromi, şi 5 de alte naţionalităţi. Numărul locuitorilor este într-o accentuată scădere, astfel că s-a ajuns la înjumătăţirea populaţiei faţă de cea existentă la recensământul din anul 1966.

Economia aşezării este una predominant agricolă, bazată pe cultura plantelor şi creşterea animalelor.

Fondul turistic natural este reprezentat de peisajele montane ale Meseşului, de pitorescul văilor Cizer, Valea Boului şi a afluenţilor lor, de armonia vegetaţiei şi a reliefulului şi nu în ultimul rând de prezenţa unei faune de exceptie. Fondul construit mai păstrează elemente vechi, în care se distinge o casă de lemn din secolul 18, monument de arhitectură. Folclorul şi obiceiurile strămoşeşti ale românilor de pe aceste meleaguri fac din Cizer un areal de convergenţă turistică de necontestat.

[modifică] Istorie

Satul Cizer este cunoscut dincolo de hotarele sale datorită bisericii de lemn, ridicată în 1773 prin participarea meşterului de biserici Horea, conducătorul răscoalei ţărăneşti de la 1784.

Trecutul îndepărtat al satului Cizer este puţin documentat. Petri Mór a făcut în monografia Sălajului din 1901 o primă trecere în revistă a datelor istorice cunoscute despre sat. De atunci au mai apărut date noi disparate dar semnificative, în cuprinsul unor lucrări de anvergură. Reţinem îndeosebi lucrarea lui Ioan Augustin Goia, care delimitează şi tratează monografic Zona etnografică Meseş, în care Cizerul este cuprins. De istoria mai recentă a acestor meleaguri s-a apropiat Nicolae Breje şi Petru Galiş, fi ai satului, în contextul unor lucrări monografice locale.

[modifică] Urme străvechi

O descoperire arheologică din secolul 19 a relevat existenţa unui turn rotund de pază din perioada romană în Vârful Gropoiului, între Cizer şi Boian. Turnul, cu diametrul de 10 m, era construit din piatră cu mortar. În jurul turnului s-au găsit ţigle şi fragmente ceramice.^[2]

[modifică] Evul mediu

Cizer^[3] intră în documente, ca mai toate satele vechi din Transilvania, odată cu trecerea de la o stăpânire funciară bazată pe tradiţia orală la una scrisă, care coincide cu intrarea de facto în administraţia Regatului Ungar. În evul mediu, satele de la poalele Rezului şi Meseşului au fost cuprinse în domeniul cetăţii Valcău, iar stăpânul cetăţii a fost şi propietarul întregului ţinut. Dintre familiile stăpânitoare ale cetăţii şi ale domeniului aparţinător se distinge de timpuriu o ramură a familiei Bánffi, cu rezidenţa în localitatea Nuşfalău. În contrast cu aceste linii generale din istoria regională, în Cizer apare devreme un conflict local de interese între stăpânul cetăţii, de o parte, şi o familie nobilă cu origini în localitatea Cehăluţ, de cealaltă parte. Această familie şi-a disputat şi a obţinut cu intermitenţe posesia asupra Cizerului vreme de mai mult de două secole, timp în care o ramură a sa şi-a luat numele de „Csizér” sau „Chyzeri”, după cel al satului.^[4]

Primul document care atestă Cizerul este datat 1219 şi notează un număr de iobagi şi locuitori din jurul cetăţii Crasna care îşi apărau propietatea lor asupra pământului „terra Cesar” în urma cotropirii lui de către nobilul Altus Leonardus fiul lui Ponec. Acest conflict pare să fi generat disputele de propietate cu Cetatea Valcău din secolul următor. În 1341 drepul de propietate asupra „satulului românesc Cizer” părea să fie de o bună vreme exercitat de magistrul Donch, stăpânul cetăţii Valcău, însă acest drept a fost contestat de nobilul János fiul lui Péter din Cehăluţ. Se pare că nobila familie a obţinut câştigul de cauză, deoarece în 1395 satul se afla în posesia ei. În acel an, Chyseri Balogh András, nobil cu origini din Cehăluţ, a dat zestre un sfert de sat fiicei sale Elena .^[5] Satul a fost întărit în propietatea familiei Chyseri printr-o nouă donaţie regală în anul 1429.^[6] Nu ştim prin ce mijloace Cizerul a intrat, curând după aceea, în posesia nobilei familii Bánffi, stăpâna cetăţii Valcău. În 1449 Cizerul a aparţinut lui Ştefan Bánffi^[7] iar in 1491 a fost împărţit între urmaşii răposatului Losonczi Bánffi András. Satul a rămas mai mult sau mai puţin în posesia familiei Banffy până la mijlocul secolului 19. Din evul mediu până în 1867 satul Cizer a aparţinut administrativ de Comitatul Crasna.

În comitatul Crasna, ca şi în întreaga Transilvanie, administraţia Regatului Ungar s-a suprapus unei structuri sociale româneşti mai vechi. Urmele acesteia în Cizer se pot distinge în menţionarea voievodului Petru din Cizer la 1449^[8] şi a voievodului Grigore Baboş care conducea în 1594 peste crainicii satelor Cizer, Boian, Poniţa, Hurez, Stârci, Ratin şi Wayfalua (Pria).^[9]

Începând cu secolul 17 avem primele date despre locuitorii satului. Astfel în 1658 a fost consemnate 22 de sesii iobăgeşti, aparţinătoare de Cetatea Şimleului, în partea posedată de principele Transilvaniei Gheorghe Rákóczi al II-lea.^[10]

[modifică] Secolele 18-19

Cizer şi Boianu Crasnei în harta iosefină, 1769-1773. Vetrele celor două sate sunt alăturate. Boianu Crasnei se întinde de-alungul Văii Boului. Cizer era aşezat pe „Valea Satului”, astăzi Valea Cizerului, precum şi pe afluentul său „Valea Şuşiţei”, astăzi Valea Rupturii. În susul văii, unde apa îşi schimbă astăzi numele în Valea Aşului, se văd două mori. Biserica veche de lemn, acoperită cu paie, era pe deal, în partea de jos a satului, înlocuită în anul 1773, pe acelaş loc, de o nouă biserică de lemn. Pe hartă se disting „uliţa lui Cojoc” ce se pierde în „drumul vechi”, „uliţa Dumii”, „uliţa Vesii”, probabil cea „a Mărceştilor”, şi „uliţa Niulului”.

Hotarul satului Cizer în 1868-1869, în a doua hartă militară. Drumul ţării apare pe traseul vechi, peste culmile de deal. La marginea lui, în sat, este un han şi mai departe spre Ciucea se vede un fogădău (birt). De notat câteva toponime de ape şi locuri. Faţă de prima ridicare topografică, vatra satului este extinsă pe Valea Cizerului („Valea Secăturei” pe hartă) în sus şi în jos precum şi la drumul ţării. Pe vale sunt marcate nu mai puţin de 10 mori de apă.

[modifică] Locuitorii

Date mai coerente despre locuitorii satului avem începând cu secolul 18.^[11] Într-o conscripţie din 1715 satul era menţionat pustiu de trei ani.^[12] În 1720 existau 18 sesii din care 10 de iobagi şi 8 de jeleri. Acestea erau ocupate de 12 familii româneşti şi 6 maghiare. În acestea trăiau 162 de locuitori din care 108 erau români şi 54 maghiari. Numărul de familii/sesii raportat la locuitori este de aproximativ 1:9, ceea ce sugerează că majoritatea familiilor erau compuse din mai multe generaţii. În acest caz părăsirea satului în 1715, dacă a avut loc vre-odată, apare drept un eveniment excepţional şi trecător din viaţa comunităţii. În 1733 existau 13 familii de români iar în 1750 erau 308 credincioşi greco-catolici. Numărul locuitorilor a crescut în 1847 la 823 din care 821 erau de confesiune greco-catolici iar doi erau romano-catolici.

Un moment important din istoria satului a fost desfiinţarea iobăgiei şi împropietărirea ţăranilor din 1850. O conscripţie de la 1808 surprindea nu mai puţin de 66 de sesii iobăgeşti vechi şi 39 de sesii noi în sat.^[13] După reformă toate acestea au revenit în propietatea familiilor din sat. În urma acestor schimbări starea socială şi materială a foştilor iobagi s-a îmbunătăţit, conducând la consolidarea gospodăriilor şi formarea unei pături de săteni mai înstăriţi.

În 1890 trăiau în 159 de gospodării 1209 locuitori din care 1159 români, 11 maghiari şi 39 de alte naţionalităţi.^[14]

[modifică] Aşezarea

În secolul 18 majoritatea sesiilor iobăgeşti erau înşirate de-alungul văii Cizerului, cu câteva excepţii pe Valea Aşului şi pe Valea Rupturii.^[15] Harta iosefină, din jurul anului 1770, surprinde atât vatra veche de pe vale cât şi o extensie spre Boianu Crasnei, limitată spre răsărit de „uliţa lu Cojoc”. Din aceasta coborau în vale „uliţa Dumii”, „a Vesii”, şi probabil cea „a Mărceştilor”. Migrarea spre răsărit a aşezării s-a accentuat odată cu trasarea „drumului vechi al ţării” de-a lungul hotarului de răsărit al satului. În 1790 acest drum de hotar era încă unul secundar, circulat mai mult de localnici spre târgul de la Hodin şi spre satele din valea Crişului Repede. Într-o hartă a Transilvaniei de la 1832 „drumul ţării” apare deja marcat.^[16] Traseul lui apare în harta militară de la 1868-1869, marcat de căteva hanuri şi birturi. Importanţa acestei noi artere de comunicaţie era dată de legătura mai rapidă dintre orăşelele Şimleul Silvaniei, Crasna şi Huedin şi de dirijarea poştei dintre comitate pe acest traseu, Cizerul devenind ultima staţie de poştă din Comitatul Crasna spre sud,^[17] îndeosebi spre Huedin şi Cluj. Înainte de 1883 „drumul ţării” a fost mutat de-a lungul Văii Boului, traseu care oferea suficiente resurse de apă pentru animalele de tractaţie. Hărţile de secol 19 surprind o extindere a satului şi pe Valea Aşului în sus, care în hărţile de la 1869 şi 1883 apare sub numele de „Valea Secăturei”. Extinderile se întâlnesc şi pe vale în jos şi de-a lungul drumului ţării.

[modifică] Monumente

Biserica de lemn din Cizer este una dintre cele mai cunoscute construcţii de lemn din Transilvania, datorită meşterului ei, Vasile Nicula Ursu, zis Horea, conducătorul răscoalei ţărăneşti de la 1784. Ea a dăinuit în cimitir până în 1968 când a fost transferată la muzeul din Cluj. La Cluj, în capitala de suflet a Transilvaniei, biserica serveşte drept un preţios ambasador al satului şi al Sălajului.

În sat se găsesc două biserici de zid, în Cizer din 1946 şi în Boian din 1938. Amândouă au înlocuit biserici mai vechi de lemn.

Casa muzeu, secolul 18, interior în acută nevoie de restaurare, 2007

Muzeul satului Cizer a fost înfiinţat într-o casă de lemn cu paie, din secolul 18, amplasată în spatele şcolii noi în 1987. Tradiţia orală susţine că în această casă s-a ţinut slujbă în timpul ridicării biserici de lemn de la 1773.^[18] Casa are o valoare arhitecturală deosebită, datorită vechimii, amplorii construcţiei, motivelor decorative din portalul uşii interioare, din cadrele ferestrelor, şi din stâlpii târnaţului. Valoarea ei derivă şi din faptul că este una din ultimele case cu paie rămase martor, fiind reprezentativă pentru toată regiunea de sub Meseş. Casa şi teascul de vin de alături au fost lăsate în paragină, găsindu-se astăzi într-un stadiu avansat de ruină.

Şcoala veche, la Drumul Ţării, a fost ridicată în 1872^[19] şi este declarată monument istoric. În faţa şcolii se păstrează un clopot cu inscripţia "Scolei Rom[âneşti] din Cizeru 1867"^[20] care a aparţinut şcolii confesionale când aceasta încă îşi avea sediul într-o construcţie de lemn.

În Cizer se mai puteau vedea inainte de 1990 câteva colibe din bârne aduse în sat, în susani. Tot în susani există tumuli funerari, necercetaţi arheologic, în locul "la Holumburi".

[modifică] Port tradiţional

Fată din Cizer, 1937: spăcel (cămaşă) cu vrâstă peste mânecă, tieptar, stoli la gât, chischineu pe cap, poale, zadie neagră încreţită şi decorată cu roate, cizme roşii.

Bărbat din Cizer, 1940: clop, buică, gaci (izmene) şi cizme negre.

Femei din Cizer, 1930-40.

Portul popular din Cizer a suferit numeroase metamorfoze în secolul 20, fiind puternic concurat şi apoi înlocuit treptat de hainele de la oraş, îndeosebi după al doilea război mondial.

Portul femeiesc din perioada interbelică, aşa cum este surprins în imagini din arhivele familiale din Cizer, cuprindea: spăcelul (cămaşa), poalele albe şi zadia neagră. La acestea se puteau adăuga un tieptar sau, pentru cei mai înstăriţi, o buică. Femeile bătrâne îşi amintesc de fodrele (mânecile) largi ale cămeşilor vechi, la care se renunţase deja după primul război mondial.

Bărbaţii purtau şi ei spăcel (cămaşă) şi izmene albe. La sărbători aceştia aveau o zadie albă peste izmene, la care s-a renunţat înainte de al doilea război mondial. La fel ca şi la femei, bărbaţii puteau purta tieptar sau buică iar iarna sumane şi cioareci de lână.

În vreme caldă se umbla desculţ. Iarna sau la ocazii se foloseau opincile sau cizmele, roşii pentru femei şi negre la bărbaţi.

Dintre accesorii se disting şiragurile de mărgele şi muruna^[21] la femei şi chimirul şi straiţa (traista) la bărbaţi. Muruna era la mijlocul secolului trecut purtată îndeosebi de fetele dansatoare din sat şi din neam mare. "Te făceai de ruşine dacă purtai murună şi nu te chema nimeni la dans." ^[22]

[modifică] Note

[modifică] Bibliografie

Studii monografice

• Butură, Valeriu (1963). „Un monument al arhitecturii populare Transilvănene. Biserica de lemn din Cizer”. AMET 1959-61: 323-337.
• Grad, Cornel şi Ioan Oros (1995). „Absurdul războiului şi supravieţuirea prin refugiu epistolar, în universul "de acasă": jurnalul versificat "Din război" (20.V- 26.XI.1942) al diacului Petru Fodoca din Cizer, judeţul Sălaj”. AMP XIX: 359-400.
• Perneşiu, Gheorghe şi Galiş, Petru (2001). Veronica din Sălaj, o poetă uitată, Zalău: Editura Caiete Silvane. ISBN 973-99345-1-1.
• Breje, Nicolae (2006). La fântâna dorului (folclor de sub Meseş), Satu Mare: Eco print. ISBN 10-973-0-04631-X.
• Breje, Nicolae (2007). A fost odată ... ca niciodată, Satu Mare: Eco print. ISBN 978-973-0-05207-7.
• Baboş, Alexandru (2007). „Scurtă monografie a comunei Cizer”. Caiete Silvane III (7/31): 7 ediţie digitală.
• Galiş, Petru şi Galiş, Zoia (2007). Şcoală veche-n sat străvechi, 140 de ani de la atestarea documentară a învăţământului cizerean, Zalău: Editura Şcoala Noastră. ISBN 978-973-1854-04-5.

Studii generale

• Mór, Petri (1901-04). Szilágy vármegye monographiája, Zalău: Editura Meridiane.
• Goia, Ioan Augustin (1982). Zona Etnografică Meseş, Bucureşti: Editura Sport-Turism.
• Rusu, Adrian Andrei (1999). Ioan de Hunedoara şi românii din vremea lui, Cluj Napoca: Presa Universitară Clujeană. ISBN 973-595-030-8.

[modifică] Vezi şi

• Biserica de lemn din Cizer
• Biserica Naşterea Maicii Domnului din Cizer
• Muzeul din Cizer
• Comuna Cizer

[modifică] Legături externe

surse istorice

• Szilágy Vármegye Monographiája (1901): Csizér
• Statistică 1850-1992
• Biserica de lemn din Cizer
• Anuarul Socec 1925 Date din 1925 despre Cizer
• Ioan Oros, Circulaţia cărţii româneşti în Ţara Silvanei (sec. XVII-XIX) şi efectul de colportaj, Revista Transilvania, 2/2008 şi Ioan Oros, Circulaţia în Sălaj a cărţii vechi româneşti de Blaj (1753-1830) în Apulum despre cărţile bisericeşti din Cizer
• Vasile Manea, Cicerone Ioniţoiu - Martiri şi mărturisitori ai Bisericii Ortodoxe Române despre preotul Traian Şendruţiu din Cizer
• Nicolae Construt, Biserica Română Unită din Sălaj in timpul prigoanei comuniste despre preotul Dumitru Pop din Cizer
• Revista Tribuna nr 154, 1-15 februarie 2009 „Horea la Negreni” de Traian Vedinaş

surse informative

• Comuna Cizer
• Episcopia Greco-Catolică Oradea Sfinţirea capelei din Cizer, 9 martie 2008

suse media

• Rromi din Cizer la 1913
• Drumul ţării în Cizer la 1913
• Hărţi vechi militare: Jumătatea de est a Cizerului şi jumătatea de vest a Cizerului „The Third Military Survey 1869-1887: Österreichisch-Ungarischen Monarchie, 1:75.000”
• Harta satului Cizer din satelit

[modifică] Imagini de arhivă

Ţâzărance lângă fântâna de la primărie, 1935	O familie de ţâzărani in faţa casei, anii 1950	Nevastă tânără cu prunc în braţe, 1940	Meşter rotar din Susani, în suman, 1940-44	Fată în costum înflorat. Începutul anilor 1960
Pionerii clasei a 2-a la şcoala din Cizer. 1958	Casă de lemn din Cizer, secolul 18, 1988	Anexă de lemn din Cizer, Susani, 1988	Harta satelor de sub Meseş la 1883

[modifică] Imagini de azi

În costum de ţâzărancă făcut în casă în anii 1950, 2005	În costum de sărbătoare, susani, 2008	În priloage, josanii sau centrul satului, 2007	Biserica de zid din 1946, 2007	Şcoala veche şi capela greco-catolică, 2007
Tractor înmatriculat în Cizer, 2008	Casa muzeu, secolul 18, în ruinare, 2007	Cruce de lemn din cimitir, cca 1953, 2007	Crucea învăţătorului Nechita şi a poetei Veronica Liscan, 2007	Pe valea de Cizer, punte peste apă în josani, 2007
Întoarcerea caprelor de la păşune, seara, 2007	Satul Cizer şi Boian, sub culmile înalte ale Meseşului, 2007	Râpa Ţulii desparte Josanii de Susani în Cizer, 2008

v • d • m Comune în Judeţul Sălaj Agrij · Almaşu · Băbeni · Bălan · Bănişor · Benesat · Bobota · Bocşa · Boghiş · Buciumi · Camăr · Carastelec · Chieşd · Cizer · Coşeiu · Crasna · Creaca · Crişeni · Cristolţ · Cuzăplac · Dobrin · Dragu · Fildu de Jos · Gâlgău · Gârbou · Halmăşd · Hereclean · Hida · Horoatu Crasnei · Ileanda · Ip · Letca · Lozna · Măerişte · Marca · Meseşenii de Jos · Mirşid · Năpradea · Nuşfalău · Pericei · Plopiş · Poiana Blenchii · Românaşi · Rus · Sălăţig · Sărmăşag · Sâg · Sânmihaiu Almaşului · Someş-Odorhei · Surduc · Şamşud · Şimişna · Treznea · Valcău de Jos · Vârşolţ · Zalha · Zimbor ·