Chitară
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Chitara (pl. chitare, nu chitări) este un instrument muzical cu coarde ciupite.
Cuprins |
[modifică] Tipuri de chitare. Denumiri
[modifică] După modalitatea de amplificare a sunetului
Chitara standard (în forma ei binecunoscută) a primit, prin retronimie, denumirea de chitară acustică, apărută după impunerea chitarei electrice (variantă a instrumentului care realizează amplificarea sunetului produs nu prin intermediul unei cutii de rezonanţă, ci prin amplificare electrică mijlocită de prezenţa unor doze electromagnetice). Există şi chitare electro-acustice, similare ca aspect cu chitarele acustice; diferenţa este introducerea unui microfon şi (de regulă) a unui egalizator, ambele ataşate corpului chitarei.
[modifică] După registraţie
Din punct de vedere al registraţiei, chitara se înscrie în registrul bas prin limita inferioară a acordajului tipic, anume sunetul mi din octava mare. În ciuda acestui fapt, numele de „chitară bas” s-a consacrat instrumentului derivat, construit începând din perioada interbelică, acordat cu o octavă mai jos, deci în registrul contrabas.
[modifică] După numărul de corzi
Există chitare cu de la două până la peste zece coarde. Pentru o chitară „standard” (en. prime guitar) se folosesc cel mai frecvent şase corzi (acordate astfel, de la grav la acut: mi, la, re, sol, si, mi), dar poate apărea şi o a şaptea (cea mai gravă, acordată si sub mi) sau chiar mai multe pentru chitarele construite la comandă. Chitara acustică cu zece coarde, care în ultimii ani se bucură de o popularitate tot mai mare ca instrument de sine stătător, a fost inventată de Narciso Yepes.
În schimb, chitarele bas folosesc cel mai frecvent patru corzi (acordate mi, la, re, sol, exact cu o octavă mai grav decât în cazul chitarei standard). Totuşi, de la finele anilor şaptezeci începând, s-au răspândit tot mai mult chitarele bas cu cinci sau chiar mai multe corzi, care pot atinge registrul subcontrabas.
[modifică] După repertoriul abordat
Chitarele pot fi numite şi după genurile muzicale cărora le sunt destinate. Astfel, chitara clasică corespunde repertoriului de muzică clasică (cultă) pentru chitară, genului flamenco şi, uneori, stilului de jazz numit gypsy jazz (impus de chitaristul Jean-Baptiste „Django” Reinhardt în perioada interbelică); instrumentul a fost împrumutat şi de genurile muzicii de consum din a doua jumătate a secolului al XX-lea. Alte chitare acustice (în acest caz, „chitară acustică” se opune „chitarei clasice”) se întrebuinţează pentru muzica folk, rock, pop, jazz, uneori în formaţiile de muzică veche ş.a., instrumentul având o costrucţie şi un timbru diferit.
Chitarele electrice nu primesc întotdeauna astfel de etichete, fiind totuşi binecunoscută delimitarea între chitare destinate genului jazz (chitare jazz), rock sau metal. Aceeaşi distincţie se face şi în cazul chitarelor electrice bas (cele acustice bas, introduse în anii şaptezeci, fiind destul de rar folosite, eventual echivalând chitara electrică în muzica acustică, unplugged), existând „başi” (chitare bas) de jazz, başi de rock sau metal ş.a., construcţia diferită permiţând abordarea tehnică variată.
[modifică] Alte criterii
Chitara, dată în mod frecvent ca exemplu pentru instrumentele cu coarde şi tastieră (grif) delimitată în „paşi” semitonali, poate avea sau nu astfel de accesorii. Ducând lipsa unui nume specific în limba română, ele sunt cunoscute cel mai bine prin echivalentul englezesc, fret cu pluralul frets şi reprezintă nişte bare sau doar marcaje desenate pe tastieră, care indică semitonurile. De aici, instrumentele dotate cu frets se numesc fretted, în vreme ce chitarele construite fără sau cele cărora le-au fost îndepărtate se vor numi fretless. Mai rar întâlnite în cazul chitarelor standard, modelele fretless sunt mult mai răspândite în cazul chitarelor bas, destinate genului jazz sau altor genuri mixte ale muzicii jazz.
[modifică] Instrumente înrudite
[modifică] Precursori ai chitarei[modifică] Instrumente de epocă cu «frets» |
[modifică] Instrumente derivate din chitară sau similare
|
