Cartierul Funcționarilor

Case din Cartierul Funcționarilor

Cartierul Funcționarilor este un cartier al orașul Arad.

Fostul cimitir

Cartierul Funcționarilor, deși situat în centrul orașului, este o zonă ferită de zgomot și aglomerație. Dacă înainte de 1989 acolo locuiau în special funcționari din administrație, repartizați de Primărie, acum cartierul a devenit unul al oamenilor de afaceri, iar vilele au răsărit precum ciupercile după ploaie. În timpul lucrărilor de construire a noilor case, unii proprietari au găsit oase umane și au anunțat autoritățile. Studiind bine hărțile vechi ale orașului, reprezentanții Complexului Muzeal Arad au descoperit astfel că pe locul unde astăzi se înalță cele mai frumoase vile din oraș au fost îngropați mii de arădeni. Atenția deosebită a arheologilor a fost atrasă zilele trecute, după noi descoperiri, rezultate în urma demolării Stadionului CFR, cel mai vechi din România. Muncitorii care făceau unele săpături au dat de sicrie putrezite, oase și obiecte de vestimentație. "Estimăm că sub casele din acest cartier mai există încă sute de morminte din vechiul cimitir al orașului. Acesta datează de de la începutul anilor 1800 și în el au fost îngropate chiar și personalități marcante, cum ar fi Elena Ghiba Birta. Un secol mai târziu, majoritatea mormintelor au fost strămutate în alte cimitire, pentru a se face loc unui cartier. Însă, sute de morminte nu au mai fost strămutate, fie pentru că decedații nu mai aveau urmași în viață care să se ocupe de acest proces, fie fiindcă aparținătorii nu au fost interesați", explică istoricul Gheorghe Demșea.

Biserica Baptistă Speranța

Datorită distanțelor mari pe cere trebuiau să le parcurgă până la biserică credincioșii baptiști ce locuiau in cartierul Grădiște și în centrul Aradului, în toamna anului 1929 se constituie a șasea biserică baptistă în orașul de pe Mureș, Biserica Creștină Baptistă „Speranța”. Ea își începe activitatea printr-un grup de inițiativă format din 15 frați care lucrează sârguincios, astfel că până la constituire biserica va ajunge la 70 de membri. Dintre cei care au fost la deschidere amintim : Popa Ioan-președintele Cultului Baptist și a Comunității Baptiste Arad, Mihai Munteanu, Păsărilă Petru și Păsărilă Pavel, Brânda Cornel, Moț Petru și Moț Gheorghe, Juncan Ioan, Fânață Nic și Sofia, Marandiuc Ioan și Sermina, familia Sida Teodor.

Prima casă de rugăciune a fost în str Bihorului nr.13.Aici era librăria „Speranța”,care aparținea fratelui Vasile Berbecar. În acest mic spațiu, frații au decis să înceapă adunarea membrilor din bisreica „Speranța”. Tot aici era și sediul Comunității Creștine Baptiste de Arad. Treptat, pe măsură ce a crescut numărul de membrii, biserica s-a extins, ajungând în 1962 să ocupe întreg imobilul, prin cumpărarea spațiului de la locatari și mutarea Comunității Baptiste în str. E. Varga nr. 2.

În 1948, împreună cu Comunitatea Creștină Baptistă Arad, Biserica „Speranța” a cumpărat o casă în B-dul Regele Ferdinand nr. 14 (B-dul Revoluției, colț cu str. A. Mureșanu - fostă E. Varga). Fiind avariată grav de la bombardamentul din timpul războiului, clădirea a fost demolată și s-a construit o clădire impunătoare. Aici au lucrat frații din Arad și din împrejurimisă contruiască aceasta clădire pentru Biserca „Speranța” și Comunitate. Când s-a ajuns la finisare, lucrările au fost sistate de la Primărie, sub pretextul că nu există autorizație de contrucție. A urmat o serie de intervenții, audiențe, scrisori la autorități, pană în 1960, când clădirea (în roșu) a fost „cedată” statului. Astfel, la 1 septembrie 1960, la biserica „Speranța” a avut loc o ședință comună la care au participat reprezentați ai Uniunii Creștine Baptiste, ai Comunității de Arad, Departamentului Cultelor și comitetului lărgit din partea Bisericii „Speranța”. Ședința s-a încheiat după ce s-a votat propunera ca soarta clădirii să fie rezolvată de către Uniune și Comitetul executiv al Comunității de Arad. Rezultatul: toți au fost pentru, mai puțin unul, care s-a abținut. Prin declarația semnată de secretarul și casierul Comunității a fost împuternicit Președintele Comunității să semneze contractul de donatie către Sfatul Popular, astfel, clădirea și termenul trec cu titlu de „donație” în favoarea statului. Impunătoarea clădire a fost dărâmată, iar pe terenul respectiv s-au construit blocuri muncitorești, conform planului de sistematizare. Menționăm cu despăgubire morală sau materială.

După mult post și rugăciune, după multe intervenții la conducerea locală, în 20.07.1971 se cumpară o casă cu grădină (66 x 24 m) pe starda Bușteni. Pentru construcția de aici se face întabularea suprafeței de 1572 mp în 3 noiembrie 1972 și se obține Avizul de principiu în 17 martie 1973.

Biserica de lemn de la Spitalului Județean

Biserica de lemn de la Spitalului Județean

Odată cu schimbările din decembrie 1989, noua conducere a Spitalului Clinic Județean Arad s-a gândit că pe lângă asistența medicală acordată pacienților săi, ar fi binevenită și asigurarea unei asistențe religioase care să ajute la refacerea sănătății celor internați. Astfel, s-a luat legătura cu Episcopia Ortodoxă a Aradului, Ienopolei și Hălmagiului, și cu contribuția directă a P.C. preot Roman și cu binecuvântarea P.S. episcop Timotei, odată cu sărbătorile Crăciunului 1990, s-a început săvârșirea slujbelor ortodoxe pentru bolnavi în toate duminicile și sărbătorile religioase. Pentru început săvârșirea acestor servicii s-a făcut prin jertfa PC părintele Roman, iar mai apoi prin alternanță de către alți preoți de la parohiile din Arad. În anul 1995, odată cu numirea de preoți ortodocși în marile spitale românești, a fost numit ca preot permanent al spitalului părintele Pavel Vesa. Acesta a continuat slujirea într-un spațiu de la etajul VI - sala de conferințe - ce a fost adaptat cerințelor specifice acestui scop prin grija exclusivă a sa. Zicala cu „omul sfințește locul" s-a adeverit și în cazul acestui preot. Doritor să-și îndeplineasca serviciul în condiții cât mai bune, el a început imediat demersurile pentru construirea unei biserici adevărate în incinta spitalului. După mai multe încercări nereușite, a descoperit o ocazie neașteptată pentru rezolvarea situației. Bun cunoscător al istoriei și meleagurilor arădene (preotul Vesa era în acea vreme doctorand în Istorie veche bisericeasca, între timp el obținând titlul de „Doctor în Istorie" al Universității din Cluj), acesta a aflat că o veche biserică din lemn din județul Arad este pe cale de a fi demolată, distrusă și pusă pe foc. Era vorba de biserica de lemn din localitatea Groșeni, jud.Arad, probabil cea mai veche din această zonă, dacă se ia în considerare anul 1724 citit de istoricul Coriolan Petreanu, undeva la intrarea in Pronaos. Aceasta a fost - la început - o constructie cu pereți alcătuiți din bârne orizontale, împrejmuită de un brâu sculptat cu motivul funiei și având un turn înalt pe pronaos. Planul era un dreptunghi, terminat printr-o absidă decroșată, sprijinită pe trei laturi ale unui octogon. În decursul timpului biserica a suferit câteva modificari esențiale prin lungirea bisericii, reconstruirea turnului și încastrarea de ferestre. După anul 1990, prin construirea de către credincioșii din Groșeni a unei noi biserici, cea din lemn a ajuns în paragină. Turnul a dispărut, pronaosul a fost demolat, rămânând în fapt doar un depozit de materiale ce urma a fi dărâmat și el și folosit la încălzirea noului edificiu. În acest moment a intervenit părintele Vesa, care s-a gândit că ceea ce a mai rămas din vechea biserică de lemn, poate fi integrat într-o biserică nouă, pe care a plănuit să o ridice în parcul Spitalului unde era duhovnic. Cum toată această întreprindere se presupunea că va costa foarte mult, bunele intenții se părea ca vor fi anulate de lipsa fondurilor necesare. Dar cum Atotputernicul probabil că aflase de proiectul părintelui, acesta a fost călăuzit și inspirat spre o întâlnire cu doamna academician Cornelia Bodea, - istoric de formație - o fiică distinsă a meleagurilor arădene, născută într-o familie de preoți și nepoți ai lui Moise Nicoară. Dânsa a fost cea care s-a angajat să suporte toate cheltuielile necesare acestor lucrări, și până la urmă a ajuns să doneze împreună cu familia, o sumă de aproximativ un miliard de lei. Pentru acest fapt, ea merită să fie considerată al doilea ctitor al acestei biserici. Începute în vara anului 2000, lucrările de demolare, transport, reconstruire, restaurare a lăcașului și restaurare a picturii interioare s-au finalizat spre toamna anului 2002, slujba de resfințire având loc în 14 octombrie același an. Noul edificiu încorporează sub un singur acoperiș de șindrilă, altarul și naosul vechi, cărora li s-a adăugat un pronaos nou construit din cărămidă aparentă. Folosirea cărămizii în construcția pronaosului evidențiază partea nouă a bisericii, dar nu împietează asupra părții vechi, istorice. Curățite și tratate cu substanțe care pun în evidență culoarea naturală a lemnului, grinzile de gorun din vechea biserică au dobândit parcă o nouă viață și o nouă frumusețe. În interior se regăsește atmosfera spirituală a veacurilor trecute, prin intermediul picturii de pe Iconostas și a celei de pe bolta Naosului. Făcută de specialiști în domeniu, analiza stilistică a picturii de pe Iconostas și de pe Ușile Împărătești și Diaconești, indică o lucrare a lui David zugravu din Curtea de Argeș, extrem de activ în Bihor între anii 1746 și 1786. Pictura de pe bolta este mult mai târzie. Câteva indicii permit să fie atribuită unui alt zugrav bihorean, Ioan Lopoșan, activ în prima jumătate a secolului XIX. Din păcate, lucrarea sa cea mai semnificativă, „Judecata de apoi", aflată pe un perete lateral al pronaosului a fost distrusă odată cu acesta. Se mai păstrează doar un fragment din capul Leviatanului, foarte asemănător cu cel din aceeași scenă pictată de Lopoșan în biserica de la Rotărești-Bihor.

Bibliografie

• Coriolan Petranu, Bisericile de lemn din județul Arad, Tipografia și Institutul de arte grafice los Drotleff, Sibiu, 1927