Carlos Șacalul

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Ilich Ramírez Sánchez
Născut 12 octombrie 1949 (1949-10-12) (64 de ani)
Michelena, Táchira, Venezuela
Alias(uri) Carlos
Carlos Șacalul
Condamnare Crimă
Pedeapsă Închisoare pe viață
Stare întemnițat
La proces
Consoartă Magdalena Kopp
Lana Jarrar
Isabelle Coutant-Peyre

Ilich Ramírez Sánchez, cunoscut mai ales după numele Carlos Șacalul (n. 12 octombrie 1949(1949-10-12)), este un venezuelan condamnat la închisoare pe viață pentru crimă în Franța și care a colaborat cu organizații comuniste, naționaliste arabe și islamiste.

Botezat după Vladimir Ilici Lenin de către tatăl său marxist, Ramírez Sánchez s-a alăturat mișcării de tineret a Partidului Comunist din Venezuela. El s-a înscris la o universitate din Moscova celebră pentru recrutarea de tineri comuniști străini. În 1970, s-a oferit voluntar în Frontul Popular pentru Eliberarea Palestinei. În Liban, și-a terminat pregătirea la o școală la care predau militari irakieni.

După mai multe atentate nereușite, Ramírez Sánchez a devenit celebru în 1975 pentru un raid în cartierul general al OPEC din Viena, soldat cu moartea a trei oameni. Acesta a fost urmat de o serie de atacuri împotriva unor ținte occidentale. Mulți ani, el a fost printre cei mai căutați fugari internaționali. Carlos a fost poreclit „Șacalul” de ziarul The Guardian după romanul lui Frederick Forsyth, Ziua Șacalului, despre care se spunea că se află printre obiectele sale personale.[1]

Arestat în Sudan în 1994 și extrădat în Franța, Carlos ispășește o condamnare la închisoare pe viață în Penitenciarul Clairvaux, condamnat fiind pentru uciderea a doi agenți francezi ai DST (contrainformații) și a unui presupus informator.[2] În 2001, s-a căsătorit cu avocata sa într-o ceremonie musulmană. Carlos este susținător al islamismului radical, prin cartea sa Islamul revoluționar.

Copilăria și tinerețea[modificare | modificare sursă]

Ramírez Sánchez s-a născut în statul Táchira, Venezuela.[3] Deși mama sa dorea ca primul ei născut să aibă un prenume creștin,[4] tatăl său, un avocat marxist, l-a botezat Ilich, după Vladimir Ilici Lenin (iar ceilalți doi frați mai mici ai săi au fost botezați „Lenin” și „Vladimir”).[5] A învățat la o școală din Caracas și s-a alăturat mișcării de tineret a partidului comunist în 1959. După ce a participat la a treia Conferință Tricontinentală în ianuarie 1966 împreună cu tatăl său, Ramírez Sánchez a petrecut vara la Tabăra Matanzas, o școală de luptători de gherilă condusă de directoratul de informații cubanez lângă Havana.[6] Părinții lui au divorțat în același an.

Mama a luat copiii cu ea la Londra, unde ea a studiat la Stafford House College din Kensington și la London School of Economics. În 1968 tatăl lui a încercat să-l înscrie pe Illich și pe fratele lui la Sorbona în Paris, dar în cele din urmă a ales Universitatea Patrice Lumumba din Moscova. Conform BBC, aceasta era „un centru notoriu de recrutare a tinerilor comuniști străini în Uniunea Sovietică”.[7][8][9] A fost exmatriculat din universitate în 1970.

De la Moscova, Ramírez Sánchez a plecat la Beirut, Liban, unde s-a oferit voluntar în Frontul Popular pentru Eliberarea Palestinei în iulie 1970.[10] A fost trimis la o tabără de pregătire pentru voluntarii străini organizată lângă Amman, Iordania. După ce a terminat pregătirea, a trecut la o altă școală, cu numele de cod H4 cu profesori din cadrul armatei irakiene, aflată lângă granița dintre Siria și Irak.[10]

FPEP[modificare | modificare sursă]

După ce a terminat pregătirea pentru luptele de gherilă, Carlos a jucat un rol activ pentru FPEP în nordul Iordaniei în timpul conflictului Septembrie Negru din 1970, câștigând o reputație de luptător. După ce organizația a fost gonită din Iordania, a revenit la Beirut. A fost trimis să se pregătească cu Wadie Haddad.[11] În cele din urmă a părăsit Orientul Mijlociu pentru a studia la Polytechnic of Central London (astăzi, Universitatea Westminster), continuând, se pare, să lucreze pentru FPEP.

În 1973, Carlos era din nou asociat cu FPEP, care efectuase o tentativă de asasinat împotriva lui Joseph Sieff, un om de afaceri evreu, vicepreședinte al British Zionist Federation. Atacul a fost anunțat ca răspuns pentru asasinarea în Paris de către Mossad a lui Mohamed Boudia, un lider FPEP.

Carlos a recunoscut că a fost responsabil de un atentat eșuat la Bank Hapoalim din Londra și de atacuri cu mașini-capcană asupra a trei ziare franceze acuzate de tentă proisraeliană. El a susținut că a aruncat grenada către un restaurant parizian într-un atentat care a ucis două persoane și a rănit 30. Apoi, a participat la două atacuri cu grenadă cu rachetă asupra avioanelor El Al din Aeroportul Orly de lângă Paris, în zilele de 13 și 17 ianuarie 1975.

La 27 iunie 1975, omul de contact al lui Carlos în FPEP, libanezul Michel Moukharbal, a fost arestat și interogat de agenția internă de informații franceză DST. Când trei agenți neînarmați ai DST au încercat să vorbească cu Carlos la o casă din Paris în timpul unei petreceri, el i-a împușcat pe cei trei, ucigând doi dintre ei, și l-a ucis și pe Moukharbal.[12] Carlos a fugit și a reușit să fugă prin Bruxelles la Beirut.

Raidul de la OPEC și eliminarea din FPEP[modificare | modificare sursă]

De la Beirut, Carlos a participat la plănuirea atacurilor asupra cartierului general al OPEC din Viena. La 21 decembrie 1975, el a condus echipa de șase (din care făcea parte și Gabriele Kröcher-Tiedemann) care a atacat întrunirea la vârf a liderilor OPEC: au luat peste 60 de ostatici, au ucis trei persoane, on polițist austriac, un irakian angajat al OPEC și un membru al delegației libiene. Carlos a cerut ca autoritățile austriece să citească la radio și televiziune din două în două ore un comunicat privind cauza palestiniană. Pentru a evita execuția unui ostatic la fiecare 15 minute, guvernul austriac a acceptat și a difuzat comunicatul.

La 22 decembrie, guvernul a dat FPEP și celor 42 de ostatici un avion cu care aceștia au fost transportați la Alger, așa cum s-a cerut în schimbul eliberării ostaticilor. Fostul pilot militar britanic Neville Atkinson, pe atunci pilot personal pentru liderul libian Muammar al-Gaddafi, l-a dus pe Carlos și pe mai mulți teroriști, printre care și Hans-Joachim Klein, un susținător al grupării Baader-Meinhof și membru al Celulelor Revoluționare, și pe Gabriele Kröcher-Tiedemann, de la Alger.[13] Acești teroriști au ajuns în cele din urmă la Bagdad. Treizeci de ostatici au fost eliberați acolo. Atkinson a dus avionul DC-9 la Tripoli, unde au mai fost eliberați și alți ostatici, înainte de a reveni la Alger. Ultimii ostatici au fost eliberați acolo și unii teroriști au primit azil.

În anii de după raidul de la OPEC, Bassam Abu Sharif, un alt terorist FPEP, împreună cu Klein au susținut că Carlos a primit o sumă mare de bani în schimbul eliberării ostaticilor arabi și că îi păstrase pentru el. Se spune că suma era între 20 și 50 de milioane de dolari, iar sursa lor nu este sigură, deși, conform lui Klein, provenea „de la un președinte arab”. Carlos le-a spus ulterior avocaților că banii au fost plătiți de Saudiți în numele iranienilor și că au fost „deviați pe drum și pierduți de Revoluție”.[14]

Carlos a plecat din Algeria în Libia și apoi la Aden, unde a participat la o întrunire a oficialilor FPEP în care a fost pus să justifice de ce nu a executat doi ostatici OPEC—ministrul de finanțe al Iranului, Jamshid Amuzgar, și ministrul petrolului din Arabia Saudită, Ahmed Zaki Yamani. Liderul FPEP Wadie Haddad l-a exclus pe Carlos pentru că nu a executat ostaticii și că nu s-au îndeplinit cerințele FPEP.[15]

După 1975[modificare | modificare sursă]

În septembrie 1976, Carlos a fost arestat, reținut în Iugoslavia, și trimis la Bagdad. A ales să se stabilească la Aden, unde a încercat să înființeze o Organizație de Luptă Armată, formată din rebeli sirieni, libanezi și germani. A avut legături cu Stasi, poliția secretă est-germană.[16] Ei i-au dat un birou și case conspirative în Berlinul de Est, 75 de angajați și mașină de serviciu, permițându-i să poarte armă în public.[16]

Acolo se crede că Ramírez Sánchez a pus la cale atacurile asupra mai multor ținte din Europa, inclusiv cel de la sediul Radio Europa Liberă din München din februarie 1981. În august 1983, a atacat Maison de France din Berlinul Occidental, ucigând un om și rănind alți douăzeci și doi.[16] La 31 decembrie 1983, s-au detonat bombe în două trenuri TGV franceze, ucigând patru pasageri și rănind alți zeci de oameni. La câteva zile de la atentate, Ramírez Sánchez a trimis scrisori către trei agenții de presă separate prin care revendica atentatele ca răzbunare pentru bombardamentele franceze efectuate cu o lună în urmă împotriva unei tabere FPEP din Liban.[17]

După căderea comunismului în Germania de Est, istoricii au analizat dosarele Stasi și au demonstrat o legătură între Ramírez Sánchez și KGB, prin intermediul poliției secrete est-germane. Când Leonid Brejnev a vizitat Germania de Est în 1981, Ramírez Sánchez nu a efectuat niciun atac, la cererea KGB, deși serviciile de informații occidentale se așteptau la activități teroriste în această perioadă.[16] La un moment dat, Securitatea din România l-a angajat pe Carlos să asasineze disidenți români care locuiau în Franța.

Cu susținerea condiționată a regimului irakian și după moartea lui Haddad, Ramírez Sánchez și-a oferit serviciile grupării sale către FPEP și alte grupări. Primul atac ar putea fi unul eșuat, cu rachetă, asupra centralei termonucleare Superphénix din Franța la1 18 ianuarie 1982.

În februarie 1982, doi membri ai grupului—teroristul elvețian Bruno Breguet și soția lui Ramírez Sánchez, Magdalena Kopp—au fost arestați la Paris, într-o mașină în care s-au găsit explozibili. După arestare, gruparea a detonat mai multe bombe în Franța, în vreme ce Ramírez Sánchez a făcut lobby pentru eliberarea celor doi.

Aceste atacuri au dus la sporirea presiunii internaționale asupra statelor din Europa de Est care îl tolerau pe Ramírez Sánchez. Timp de peste doi ani, el a locuit în Ungaria, într-un cartier select al Budapestei. Principalul său intermediar pentru sursele sale de finanțare, cum ar fi Gaddafi sau dr. George Habash, era un prieten al sorei lui, „Dietmar C”, un celebru terorist german, lider al brigăzi Pantera a FPEP. Ungaria l-a expulzat pe Ramírez Sánchez spre sfârșitul lui 1985, și i s-a refuzat ajutor în Irak, Libia și Cuba înainte de a găsi puțină susținere în Siria. S-a stabilit la Damasc împreună cu Kopp și cu fiica lor, Elba Rosa.

Guvernul sirian l-a obligat pe Ramírez Sánchez să rămână inactiv, și el nu a mai fost perceput ca o amenințare. În 1990, guvernul irakian l-a abordat cu unele oferte, iar în septembrie 1991, a fost expulzat din Siria. După o ședere temporară în Iordania, s-a considerat mai bine protejat în Sudan și s-a mutat la Khartoum.

În cariera lui Carlos, petrecută în mare parte în timpul Războiului Rece, în Occident s-a vehiculat ideea că ar fi fost agent KGB. Unele atacuri i-ar fi fost atribuite din lipsa altor suspecți. El însuși probabil că s-a lăudat cu misiuni inexistente care au creat și mai multă derută.

Arestarea și încarcerarea[modificare | modificare sursă]

Carlos Şacalul este încarcerat la închisoarea Clairvaux.

Agențiile de informații franceze și americane au făcut autorităților sudaneze mai multe oferte. În 1994, Carlos urma să sufere o operație minoră la testicul într-un spital din Sudan.[18] La două zile după operație, oficialii sudanezi i-au spus că trebuie mutat într-o vilă pentru a fi protejat de o posibilă tentativă de asasinat și că va primi gărzi de corp personale. În noaptea următoare, gărzile de corp au intrat în camera lui în timp ce dormea, l-au tranchilizat, l-au legat și l-au luat din vilă.[19]

La 14 august 1994, Sudan l-a transferat agenților francezi de la DST, care l-au dus la Paris pentru a fi judecat. A fost acuzat de asasinarea la Paris a doi polițiști și a informatorului Michel Moukharbal în 1975 și a fost închis temporar în închisoarea La Santé din Paris. În 1996, o majoritate a Comisiei Europene pentru Drepturile Omului i-a respins cererea legată de capturarea sa.[20]

Procesul a început la 12 decembrie 1997 și a luat sfârșit la 23 decembrie, când a fost găsit vinovat și condamnat la închisoare pe viață.[21] A fost apoi transferat de la Le Santé la închisoarea Clairvaux.[22]

În 2001, într-o ceremonie musulmană, Ramírez Sánchez s-a căsătorit cu avocata sa, Isabelle Coutant-Peyre, deși era căsătorit cu a doua sa soție.[23]

În iunie 2003, Carlos a publicat o colecție de scrieri din celula sa. Cartea, al cărui titlu este Islamul revoluționar, încearcă să explice și să apere violența în termeni de luptă de clasă. În carte, el își exprimă susținerea pentru Osama bin Laden și atacurile îndreptate asupra Statelor Unite.

În 2005, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a analizat o plângere a lui Ramírez Sánchez că anii de încarcerare în izolare ar constitui „tratament inuman și degradant”. Deși curtea i-a respins cererea, în 2006 el a făcut apel. Președintele Venezuelei Hugo Chávez l-a lăudat pe Ramírez Sánchez, spunând în 2009 într-un discurs că a fost condamnat pe nedrept și că nu era terorist, ci „luptător revoluționar”.[24]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Steve Rose (23 octombrie 2010). „Carlos director Olivier Assayas on the terrorist who became a pop culture icon [Regizorul Olivier Assayas despre teroristul care a devenit un simbol în cultura populară]”. The Guardian. http://www.guardian.co.uk/film/2010/oct/23/olivier-assayas-carlos-jackal. Accesat la 12 mai 2011. 
  2. ^ James, Ian (23 noiembrie 2009). „Chavez hails 'revolutionary' Jackal”. Edinburgh: News.scotsman.com. http://news.scotsman.com/latestnews/Chavez-hails-39revolutionary39-Jackal.5847342.jp. Accesat la 23 octombrie 2010. 
  3. ^ Follain, John (1998). Jackal: The Complete Story of the Legendary Terrorist, Carlos the Jackal. Arcade Publishing. p. 1. ISBN 1-55970-466-7 
  4. ^ Carlos the Jackal: Trail of Terror, Parts 1 and 2 — Chapter 2, 'A Born Revolutionary' — Crime Library on”. Trutv.com. http://www.trutv.com/library/crime/terrorists_spies/terrorists/jackal/2.html. Accesat la 23 octombrie 2010. 
  5. ^ Follain (1998), p. 4.
  6. ^ Follain (1998), p. 9.
  7. ^ New York Magazine – Nov 7, 1977
  8. ^ Encyclopedia of Terrorism, Harvey W. Kushner, p. 321
  9. ^ "Carlos the Jackal", BBC profile, 24 decembrie 1997
  10. ^ a b Bassam Abu-Sharif și Uzi Mahnaimi. The Best of Enemies: The Memoirs of Bassam Abu-Sharif and Uzi Mahnaimi, 1995. ISBN 978-0-316-00401-5 pp 78-79
  11. ^ Bassam Abu-Sharif și Uzi Mahnaimi. The Best of Enemies, p 89
  12. ^ "27 juin 1975, trois morts rue Toullier à Paris. Un carnage signé Carlos. L'ancien terroriste est jugé à partir d'aujourd'hui pour des faits qui lui ont valu une condamnation par contumace en 1992", Liberation Newspaper, France.
  13. ^ Death On Small Wings ISBN 1-904440-78-9.
  14. ^ Carlos the Jackal: Trail of Terror, Parts 1 and 2 — 'The Famous Carlos' — Crime Library on”. Trutv.com. http://www.trutv.com/library/crime/terrorists_spies/terrorists/jackal/12.html. Accesat la 23 octombrie 2010. 
  15. ^ Bassam Abu-Sharif and Uzi Mahnaimi. The Best of Enemies, p164
  16. ^ a b c d "Rescued from the shredder, Carlos the Jackal's missing years", The Independent, 30 octombrie 2010. Accesat la 31 octombrie 2010
  17. ^ Carlos the Jackal: Trail of Terror, Parts 1 and 2 — Hunting The Jackal — Crime Library on”. Trutv.com. http://www.trutv.com/library/crime/terrorists_spies/terrorists/jackal/16.html. Accesat la 23 octombrie 2010. 
  18. ^ Mayer, Jane, The Dark Side: The Inside Story of How the War on Terror Turned Into a War on American Ideals, 2008. p. 37.
  19. ^ Follain (1998), pp. 274–276.
  20. ^ Decizia CEDO privind admisibilitatea cererii nr. 28780/95
  21. ^ "Carlos The Jackal Ends His 20-day Hunger Strike", Orlando Sentinel. 24 noiembrie 1998. Accesat la 20 mai 2010.
  22. ^ "Carlos the Jackal faces new trial", BBC. 4 mai 2007. Accesat la 20 mai 2010.
  23. ^ "My Love for Carlos the Jackal." The Age. 25 martie 2004. Accesat la 20 mai 2010.
  24. ^ James, Ian (21 noiembrie 2009). „Chavez praises Carlos the Jackal [Chavez îl laudă pe Carlos Șacalul]”. Londra: Independent.co.uk. http://www.independent.co.uk/news/world/americas/chavez-praises-carlos-the-jackal-1825135.html. Accesat la 23 octombrie 2010. 

Legături externe[modificare | modificare sursă]