Câteva păreri

Câteva păreri este o operă literară scrisă de Ion Luca Caragiale. Elaborat în 1896, studiul reprezintă un adevărat „breviar” al esteticii scriitorului. Socotit de unii comentatori un naturalist, un zolist în nuvelele sale psihologice, opțiunea estetică a scriitorului este categorică și definitorie pentru idealul de artă ca sinteză a fantaziei: „noi nu înțelegem o operă de artă din mult, ci din ceva, înțelegem un ce dintr-un cum” (s.n.). Condiția obligatorie a artei este talentul, puterea de invenție a scriitorului, expresivitatea, și niciodată considerente de școală, de grup social sau de curent literare, saturate de teorii și de erudiție fără sens: „A crea - a apuca din haosul inform elemente brute, a le topi împreună și a le turna într-o formă, care să îmbrace o viață ce se diferențiază într-un chip absolut hotărât de tot ce nu este ea - aceasta este puterea naturii și a artistului. Și această putere, la artist o numim talent. Talentul este deci puterea de expresivitate ce o au îndeosebi unii, pe lângă iritabilitatea ce o au toți”.

Raportat la doctrina naturalistă, punctul central al concepției lui Caragiale este antinaturalist: arta, literatura nu este o copie fidelă a realității, o transpunere sau o „fotografie a ei”, ci o creație foarte personală, care pornește, negreșit, de la realitatea (umană și socială), dar nu rămâne în limitele ei brute. Artistul ordonează totul la nivelul fantaziei, după legile ei specifice, creează un organism în care individualul capătă, în chip necesar, atributele generalului. Opera este o ficțiune a realului, „răsfrângerea unei vedenii personale”, pentru că omul (artistul) „vrea să facă și el altă minune și atunci, dintr-o lume, el mai face încă una - aceasta, închinuită, însemnează mai mult pentru el decât cealaltă în ființă.”

În Câteva păreri este exprimată, printre altele, ideea fundamentală a adecvării formei la fond, a alegerii registrului lingvistic potrivit conținutului exprimat într-un anumit context. Dintre numeroasele elemente generatoare ale comicului la Caragiale și care au drept efect râsul, în diverse aspecte și dimensiuni, o importanță deosebită îl are comicul verbal. Ridiculizarea comportamentului lingvistic al personajelor evidențiază unele exprimări greșite sau neconforme cu limba literară:

• fonetisme dialectale („pi gios”, „mișăi”);
• hiperurbanisme fonetice („nifilist”, pentru „nihilist”);
• fonetismele unor neologisme („ezirciț” și „izerciț”, „coraj”);
• forme și construcții greșite („au venitără”; „reclam, pardon, onoarea mea, care m-a înjurat”);
• etimologii populare („renumerație”: remunerație; „cerneală violentă”: violetă);
• improprietatea unor termeni („a tratat-o cu insulte și bătaie”);
• clișeele lingvistice și automatismele verbale („aveți puțintică răbdare”, „curat murdar”, „avem cestiuni arzătoare la ordinea zilei” etc.)

Toate aceste forme datează, localizează și tipizează personajele (T. Vianu), reprezentând un anumit mod de a privi și de a reflecta lumea.