Barbu Lăutarul

Pentru alte sensuri, vezi Barbu (dezambiguizare).

Barbu Stan
Iosif Iser – Barbu Lăutaru'
Informații generale
Data și locul nașterii	1780, Iași, Romania
Data și locul decesului	1858 / 12 decembrie 1861, Iași, Romania
Gen muzical	Lăutărească, Populară
Instrument(e)	Cobză, Vioară, Nai

Barbu Lăutarul, pe numele real Vasile Barbu-Stan, (n. 1780, Iași – d. 1858 / 12 decembrie 1861, Iași), a fost un cântăreț și cobzar moldovean de etnie romă, primul staroste mare al breslei tuturor lăutarilor din Principatele Românești (încă din perioada robiei acestora) la Iași, între 1804 și 1839 și staroste al lăutarilor din „cvartalul" central (centrul) al Iașiului între 1842 și 1844.

Biografie

Barbu Lăutarul a fost țigan rob și și-a trăit adolescența în pragul secolului XIX, când robii erau vânduți ca vitele. Ce sens mai avea pentru boier să noteze ziua când i s-a înmulțit sau împuținat șatra de slugi. Prețul țiganului se dubla abia atunci când avea vreun meșteșug mai deosebit decât ceilalți, ca lăutăria.

Din întâmplare, acest meșteșug l-a avut o întreagă generație de țigani robi de la curtea boierului Drăgulici, în secolul al XVIII-lea. Cel mai vrednic din toți lăutarii a fost acela al cărui nume s-a păstrat, nu pe calea documentelor, ci prin viu grai: Stan Barbu. Ca la toți lăutarii, pe lângă numele de botez, Stan, i s-a adăugat porecla meșteșugului, cobzariul. Sub numele de Stan Cobzariul sau Cobzarul îl știau toți pe la începutul secolului al XIX-lea.

Anul nașterii

Când s-a născut Barbu Lăutarul, nici unul din biografii lui nu a reușit să ne indice o data exactă. Dintre toți, cel ce s-a apropiat cel mai mult de data probabilă a nașterii lui Barbu Lăutarul este Gheorghe Ciobanu, care, într-un studiu publicat în Revista de Folclor (1958), a înlăturat unele confuzii.

Un document scris în 1842, în care Barbu însuși afirma că deține din anul 1804 starostia scripcarilor, deduce că la acea dată era în vârstă 20-25 de ani. De aici rezultă că Barbu Lăutarul s-a născut în jurul anului 1780 la Iași pe domeniul boierului Drăgulici din mahalaua Frecaului, fiind fiul Glafirei Stan și al violonistului Ioan „Scripcariul" Stan.

Meșteșugul lăutăresc

Meșteșugul muzical l-a moștenit din familie. În taraful tatălui său a găsit destulă înțelegere și și-a făcut o practică temeinică. Starostia bătrânului i-a creat fără îndoiala și unele relații pe la curțile boierești pe care avea să le colinde, după moartea tatălui, cu propriul său taraf.

Barbu Lăutarul în tradiționalul port de lăutar din prima jumătate a veacului trecut (Reproducere după Adrian Pascu)

Dar de la tatăl său avea să moștenească și o comoara de cântece care desfătau societatea ieșeană în primele decenii ale secolului trecut. Mai ales baladele, ce istoriseau faptele pline de vitejie ale moldovenilor, nimeni nu le-a știut zice mai frumos decât Stan Cobzariul.

Se spune că de la un timp, feciorul mai ținea isonul în strana bisericii Ioan Zlataust al cărui ctitor avea sa fie ales conform traditiei, ca patron, de catre scripcarii ieseni printr-un act intarit chiar de Barbu Lautarul la 15 februarie 1833.

Încrederea în talentul copilului se pare că a venit de la Năstasă, vestitul lăutar al Botoșanilor, care într-o zi, împărțind cu taraful lui Stan, oficiile unei petreceri boierești, l-a auzit și pe tânărul Barbu. Curând virtuozul Botoșanilor avea să împartă faima cântecului popular moldovenesc cu noul scripcar. Pe la începutul veacului Barbu Lăutarul și-a alcătuit un taraf propriu și a pornit în târgul Iașilor să colinde meleagurile tatălui său, câștigându-și un renume ce i-a asigurat starostia în jurul anului 1804.

Cariera artistică

Căsătorit de tânăr, Barbu Lăutarul și-a întemeiat o gospodărie, aceasta fiindcă scripcarii în Iași nu erau puțini, iar fiecare trebuia să plătească bir starostelui. Documentele vremii vorbesc că, pe lângă familie, Barbu avea și un ucenic al Logofătului Ghică, probabil într-adins trimis să învețe meșteșugul, dar și să deretice prin curtea conducătorului breslei.

Din Condica scrierii sufletelor și familiilor lor a stării de gios din târgul Iași, 1808, iulie 15, aflăm că la acea dată în familia sa se născuse un fiu. Patru ani mai târziu, Barbu a donat un molitfelnic bisericii din grădina cuconului Costachi Razul din Târgul Eșeului, din dedicația căruia rezultă că la 1812 avea mai mulți copii.

A avut trei copii, toți lăutari: Gheorghe Scripcariul, Ioan Scripcariul și Vasile Scripcariul. Se vede că au fost talentați, de vreme ce și-au putut aduna importante sume de bani spre a se răscumpăra din robie, după cum ne indica Condica de Prescrierea birnicilor și a dezrobiților țigani din orașul Eși, Anul 1845 iulie 6. Este mai mult ca sigur că au cântat în taraful tatălui lor, fiindcă unii biografi ca Diaconovich chiar îl confunda pe Gheorghe cu Barbu.

Barbu Lăutaru se afla între anii 1812-1815 în plină maturitate, își definitivase situația familială și materială, se introdusese în cercurile artistice ieșene, bucurându-se de un prestigiu suficient de ridicat pentru a-și asigura o existență îndestulătoare.

Prețuirea de care s-a bucurat taraful lăutarului din mahalaua Frecăului de la 1814-1815, se poate vedea din solicitarea formației sale la spectacolele teatrale date de Școala lui Govadla și Cuculi. Sub conducerea profesorului de literatura franceza Lincourt, elevii erau susținuți la unele reprezentații cu muzica de către lăutarii lui Barbu și Angheluță. Este lesne de înțeles că repertoriul cerut de Lincourt nu putea fi altul decât cel occidental de dans (cadril, vals, mazurca). De altfel și în saloanele boierești, taraful lui Barbu era solicitat uneori sa interpreteze aceste dansuri moderne.

În același an (1814), maiestria lăutarilor ieșeni avea să cunoască o înaltă apreciere în Rusia. După cum afirma documentele vremii, cei doi boieri moldoveni Dumitru Plaghino și Costache Pantazolgu, trimiși de Scarlat Calimah-Voda la Chișinău, au fost însoțiți de cei mai strașnici lăutari ai tarafurilor moldovene.

Nu se știe dacă și Barbu Lăutarul a fost printre ei sau numai unii membri ai tarafului său, deoarece izvorul de unde este luată informația (Manolache Draghici: Istoria Moldovei) nu afirmă cu certitudine decât prezența tarafurilor lui Angheluță și Năstasă. Se presupune totuși că membrii tarafului său nu puteau sa lipsească.

Introducerea Regulamentului Organic în țara noastră a adus după sine multe înnoiri în concepția de viață a moldovenilor. Înființarea primelor fanfare militare românești și desființarea meterhanelelor turcești, au atras părăsirea treptată a repertoriului bazat pe cântecele orientale, strecurate în secolul al XVIII-lea de grecii și turcii veniți din Constantinopol. Barbu trebuia să-și înnoiască și el cântecele cu textele la modă, cu dansurile de salon occidentale. Dar pe lângă aceasta și pe lângă obișnuitele cântece de dragoste, ca: Floricica de pe șes / Te-am îndrăgit de pe mers (...) tot cu vechile sale balade, doine și hore se pare că-i răzbea pe cei vârstnici: Frunza verde de negară / A ieșit Bujor în țară! (...).

Conflictele din vremea aceea dintre tineri și bătrâni s-au accentuat chiar și în sânul breslei lăutărești, astfel că în ziua de 19 decembrie 1839, Barbu Lăutarul a înaintat la stăpânire o „jalbă” de demisie din funcția de staroste.

Birul către Eforie, havaietul, se mărise foarte mult pentru staroste și probabil că nu-i mai convenea să-l mai suporte. Lăutaria și cântecul popular începuseră să-și piardă din interes, Barbu avea 60 de ani și nu mai câștiga prea bine. Se vede totuși că avantajele starostelui erau încă substanțiale, de vreme ce în 1842 Barbu Lăutarul a candidat din nou și și-a reluat funcția. Numai că acum acesta se referea doar la „cvartalul” întâi, deci la un cartier orășenesc, În anul următor, supralicitarea lui Gheorghe Pascu i-a luat pentru totdeauna dreptul marelui lăutar de a mai conduce scripcarii ieșeni. Era înaintat în vârstă și cariera artistică ajunsese în declin, trăind mai mult din gloria trecutului.

Întâlnirea cu Franz Liszt

Totuși, cu ocazia vizitei lui Franz Liszt în Moldova (1847), Barbu Lăutarul a găsit resursele fizice și artistice de a-l impresiona pe marele virtuoz maghiar la întâlnirea cu acesta, devenită pretutindeni cunoscută în urma articolului apărut în săptămânalul francez La Vie Parisienne, nr. 48, din 28 noiembrie 1874. Deoarece acest foileton a fost reluat apoi cu diferite omisiuni, erori, exagerări chiar și în presa contemporana, ii facem loc după traducerea lui Theodor Burada.

Fără îndoială că rândurile ziarului francez amplifică și „colorează” cam mult realitatea. Timpul care se scursese de la întâlnirea celor doi artiști a „lucrat” în favoarea romanțării ei. Sub semnul îndoielii va rămâne și locul exact unde s-au petrecut faptele, căci Barbu s-a întâlnit cu Liszt (după informațiile celor care au relatat întâmplarea) în casele Căzlariu, de la consultatul austriac, apoi, la conacul lui Vasile Alecsandri de la Mircești, în casele Didițel Mavrocordat și în casele lui Alecu Balș.

Barbu Lăutarul cântând la nai - Desen de Carol Popp de Szathmary (Muzeul Național de Artă - București)

Dacă aceste îndoieli răzbat mai mult sau mai puțin din articolul acesta, importantă și veridică rămâne descrierea actului creator, a pasiunii cu care a cântat Barbu, a măiestriei lui artistice, a memoriei miraculoase pentru o vârstă atât de înaintată, toate acestea fiind atribuite ale unui talent excepțional.

Franz Liszt și-a notat în carnetul său de schițe câteva cântece de la Barbu Lăutarul pe care avea să le folosească alături de cele adunate din Ardeal, Valahia și Bucovina, în Rapsodia română pentru pian și în alte lucrări. Octavian Beu precizează că la pag. 110 a carnetului de însemnări, pianistul maghiar a notat un Cântec de beție, deasupra căruia a scris Iassy. Tot pe aceeași pagină se mai întâlnește un al doilea Cântec de beție. Și conchide: „Ambele Cântece de beție le-a auzit Liszt probabil de la Barbu Lăutarul cu ocaziunea vreunui chef la Iași”.

Dacă lucrurile stau într-adevăr așa, atunci ni se precizează mai bine locul unde s-a întâlnit Liszt cu Barbu Lăutarul, excluzându-se posibilitatea ca acestea sa fi fost la Mircești. De altfel și în cartea sa, marele vrtuoz maghiar scria la pag. 196: „La București și la Iași ne-au fost înfățișate mai multe tarafuri” etc. Nici o amintire legată de pitorescul conac al poetului.

Ceea ce surprinde mai mult rămâne faptul că în cartea aceasta, Franz Liszt nu pomenește nici măcar o dată numele lui Barbu Lăutarul. În cele două pagini consacrate turneului său pe meleagurile românești, Liszt se ocupă de caracterul muzicii noastre, de componența tarafurilor, de instrumentele populare, dar nu menționează nici un nume. De altfel și tonul general al acestor pagini este mult mai moderat.

Deasupra tuturor acestor amănunte, elementul esențial, rămâne faptul că Barbu Lăutarul a fost prezentat special de către boierii noștri înaltului oaspete. Este cea mai elocventă dovadă că starostele din Frecău îi domina cu autoritate pe toți ceilalți lăutari ieșeni deși se afla în preajma vârstei de 70 de ani.

Artist multilateral

Barbu Lăutarul a cântat la multe instrumente. Documentele starostiei îl prezintă „scripcariu”. În portretul reprodus de Adrian Pascu, lăutarul cântă la cobză. Și, în sfârșit, în schița după natură facută de Carol Popp de Szathmáry (păstrată la Biblioteca Academiei R.P.R.) Barbu Lăutarul este surprins de pictor cu naiul la gură. Desigur că pe toate le-a mânuit cu aceeași ușurință și maiestrie, deși neîntrecut era în piesele vocale. Este suficient de arătat că, la întâlnirea cu Liszt, prima piesă, după obișnuitul marș național, a fost romanța Tu-mi ziceai odată.

Virtuozitatea lui proverbială s-a vădit în special în jocurile populare. Felul cum zicea Barbu Lăutarul sârbele, bătutele și horele, nici un lăutar din vremea lui nu a putut să-l egaleze.

Ultimii ani

Ultimii ani ai vieții lui Barbu Lăutarul sunt învăluiți într-o totală obscuritate. Nu i se mai găsește numele pomenit prin scrierile vremii, după cum nu se mai află prezent la vreun chef, nuntă sau petrecere domnească. Adrian Pascu afirmă că a luat parte la fericita zi a Unirii Țărilor Românești la 24 ianuarie 1859, cântând Hora în fața prăvăliei lui Petre Bacalu.

Decesul

Unii pretind că murise cu un an înainte de Unire (Predescu și, cu anumite rezerve, Ciobanu). În sfârșit, mai există cercetători ca C. Bobulescu și B. Kotliarov care dau ca dată a morții ziua de 12 decembrie 1861.

Întrucat numele său nu s-a găsit în nici o condică de decese, cum ar fi acel Inventator st. civila morți orașul Iași 1832-1865, se pare că versiunea după care ar fi fost înmormântat în curtea bisericii Sf. Ioan Zlataust rămâne mai aproape de adevăr. Cum în curțile bisericilor numărul celor înmormântați era limitat doar la ctitori și la câțiva devotați credincioși, este sigur că pentru el nu s-au mai deschis condici.

Celebra melodie „Eu sunt Barbu Lăutaru” interpretată de Fănică Luca (1927)

În ceea ce privește data exactă a morții, mai aproape de realitate este anul 1861. În Foaea Societății pentru literatură și cultură română în Bucovina, cunoscutul admirator al scripcarilor bucovineni Alecu Hurmuzachi a scris în 1865 un articol în care semnala dispariția marilor lăutari români. Și printre altele, menționează:

„Numărul renumiților vechi lăutari scade pe toată ziua, când, după faimosul Barbu din Iași, și aici la noi, badea Niculaiu de la Suceava astă toamna s-au închinat cu cântecul, ca codrul cu freamătul...”

Reiese deci că Nicolae Picu a murit în toamna anului 1864. Legătura pe care Alecu Hurmuzachi o face cu Barbu Lăutarul duce la o apropiere a datei morții celor doi lăutari virtuozi. Dacă am accepta teza lui Petrescu și a altora, potrivit căreia scripcarul ieșean a murit în 1858, diferența de ani (1858-1864) ar fi fost prea mare ca să constituie un prilej de îngrijorare pentru Hurmuzachi.

Este sigur că Barbu Lăutarul a murit la Iași în vârstă de aproape 80 de ani, încărcat de o glorie unică, legendară. Muzica lui a legănat aproape două rosturi de oameni.

Cărți despre

• Dumitru Corbea, Barbu lăutarul (pseud. lui Vasile Barbu),Editura de Stat pentru literatură și artă, 1954

Bibliografie

• Alexandru, Tiberiu: Instrumentele muzicale ale poporului român, București, ESPLA (1956), pp. 144-146.
• Beu, Octavian: Franz Liszt în țara noastră, Sibiu, Ed. Krafft și Drotleff (1933), 99 p.
• Bobulescu, C.: Lăutarii noștrii. Din trecutul lor. Schițță istorică asupra muzicii noastre naționale corale, cum și asupra altor feluri de muzici, București, Tp. Națională (1922), 183 p.
• Burada. Theodor T.: Almanach musical, Iași, tipografia H. Goldner, 2 (1876), p. 75.
• Burada, Theodor T.: Cronica musicală a orașului Iași (1780-1860), revista Convorbiri Literare, București. 21 (1888), nr. 1-2, din 1 martie 1888, pp. 1061-1101.
• Ciobanu, Gheorghe: Barbu Lăutarul. Contribuții la cunoașterea vieții, activității și a repertoriului pe care l-a cântat. Revista de Folclor, București, 3 (1958), nr. 4, pp. 99-130.
• Corbea, Dumitru: Barbu Lăutarul, scenariu de film, revista Contemporanul, București (1954), nr. 11 (388) din 12 martie 1954, p. 4.
• Cosma, Viorel: 100 de ani de la moartea marelui artist popular Barbu Lăutarul, revista Viața studențească (1958), nr. 7-8
• Cosma, Viorel: Figuri de lăutari, Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor, București, 1960, pag. 228.
• Academia Republicii Populare Române, Dicționar Enciclopedic Român, Editura Politică, București, 1962-1964.
• Cosma, Viorel: Lăutarii de ieri și de azi, Editura "Du Style", București (ediția a II-a, 1996 – pag. 384) ISBN 973-92460-5-2
• Dafin, Ion: Alte figuri ieșene, Iași, Ed. Viața Românească (1929), pp. 43-47.
• Diaconovich, C.: Enciclopedia Română. Publicată din însărcinarea și sub auspiciile Asociațiunii pentru literatura română și cultura poporului român, Sibiu (1898), pp. 396-397.
• I. S.: Întâlnirea lui Barbu Lăutarul cu Franz Liszt, ziarul Scânteia Tineretului (1957) din 1 decembrie 1957.
• Ivela, A. L.: Dicționar muzical ilustrat. București, Editura Librăriei Universala - Alcalay. (1927), p. 22.
• Kotliarov, B. I.: Despre cultura violonistică în Moldova, Chișinău, Editura de Stat Moldova (1954).
• Kotzebue, Wilhelm de: Lascăr Vioresc. O icoană a Moldovei din 1951, tradus din limba germană de A. M., București, Editura Ig. Haimann (1892), Cap. XVII, pp. 256-257.
• Liszt, Franz: Des Bohemiens et de leur musique en Hongrie, Paris, Tipografia A. Bourdilliat, (1859), p. 196-197.
• Paschill, Iosif: Frânturi de suflet, voce si pian, București, Editura Magazinului Conservatorului, vol. 1., p. 11.
• Pascu, Adrian: Barbu Lăutarul. Imaginea vieții celui mai zbuciumat veac. Iași, Editura Librăriei Ath. Gheorghiu, Tipografia Victoria, 223 p. (f.a.).
• Potra, G.: Contribuțiuni la istoricul țiganilor din România, București, Editura Fundațiilor (1939), p. 128-130.
• Șaineanu, L: Dicționar universal al limbei române, Craiova, Editura Scrisul Românesc (1929), p. 730.
• Suțu, Rudolf: Iașii de odinioară, Iași, Tipografia Lumina Moldovei (1923), pp. 149-152.
• ***: Figuri de lăutari din trecut. Barbu Lăutarul, revista Programul de Radio și Televiziune, București, 8 (1958), nr. 352, din 14 august 1958, p. 5.
• ***: Figuri de lăutari din trecut. Barbu Lăutarul, revista Programul de Radio și Televiziune, București, 9 (1959), nr. 398, din iulie 1959, p. 1.