Aporie

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Aporie este un termen ce desemnează, la filosofii antici greci, o problemă greu sau chiar imposibil de rezolvat. Aporiile apar adesea ca rezultat al încercării de a rezolva metafizic o problemă filosofică. Aşa, de pildă, conceperea metafizică, unilaterală a mişcării ca succesiune de momente discontinue duce la negarea mişcării. Termenul provine din grecescul άπορíα (transliterat aporía) care înseamnă "cale fără ieşire, impas, dificultate".

Zenon din Eleea a devenit celebru prin formularea unor astfel de aporii.

[modifică] Filozofie

În filozofie, o aporie este o problemă filozofică sau un impas aparent de nerezolvat, adesea rezultat al unor premise plauzibile, şi totuşi inconsistente. Noţiunea apare în principal în filosofia greacă, dar joacă un rol şi în filosofia lui Jacques Derrida.

Primele dialoguri ale lui Platon sunt adesea numite dialogurile aporetice deoarece se termină de regulă cu aporii. Într-un astfel de dialog, Socrate îşi întreabă interlocutorul despre natura sau definiţia unui concept, de exemplu cel de virtute sau curaj. Apoi Socrate îi arată interlocutorului său că răspunsul este nesatisfăcător. După câteva astfel de tentative eşuate, intelocutorul recunoaşte că este în aporie în ce priveşte conceptul studiat, pe care nu îl poate defini. În Menon (84), Socrate descrie efectul aducerii cuiva la aporie: îi arată cuiva care doar credea că ştie ceva că de fapt nu cunoaşte acel ceva şi îl determină să investigheze.

[modifică] Bibliografie

• Mic dicţionar filosofic, Bucureşti, 1973.