Apologie

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare

Apologie (limba greacă απολογια, care înseamnǎ "discurs de apǎrare") este un discurs menit sǎ apere persoana care îl elaboreazǎ, sau altǎ persoanǎ, în ceea ce privește ideile sau doctrina sa. În literatura latinǎ este cunoscutǎ lucrarea "Apologia", scrisǎ de Apuleus, în care autorul se apǎrǎ împotriva acuzației de vrǎjitorie.

În creștinism înseamnǎ apǎrarea din punct de vedere intelectual-civil a religiei creștine. Unii considerǎ apologia ca fiind o ramurǎ a teologiei. În viziunea protestantǎ, apologeții sunt prea polemici atunci când apǎrǎ catolicismul. Tradițional, însǎ, apologia îmbracǎ un aspect pozitiv pentru creștinism, misiunea sa fiind atât aceea de a-l apǎra pe credincios împotriva propriilor lui îndoieli, cât și împotriva necredincioșilor. În Noul Testament apologia ia forma apǎrǎrii creștinismuluiîmpotriva exceselor iudaice, și deci, de a proteja mesianismul. Apologeți ca Iustin Martirul și Tertulian au apǎrat superioritatea moralǎ a creștinilor. Origene în sec. II d.Cr. a subliniat puterea supranaturalǎ a Duhului Sfânt în a-i apǎra pe creștini. Teologul platonician Augustin, în sec. IV d.Cr. a prezentat creștinismul ca fiind rǎspunsul lui Dumnezeu la decǎderea Imperiului Roman. În sec. XIII d.Cr. Toma de Aquino apǎrǎ credința în Dumnezeu, arǎtând cǎ Dumnezeu este prima cauzǎ a întregului Univers. În protestantism apologeți ca Joseph Butler și William Paley susțin cǎ întraga arhitecturǎ a Universului îl are ca arhitect pe Dumnezeu. În sec. XIX apologia a avut de dus o luptǎ grea împotriva unor atacuri la Evanghelii, teoria evoluției reprezentând un pericol prin proasta ei inerpretare. Nietzsche și teoria marxistǎ au reprezentat alte momente grele în care creștinismul a avut nevoie de apologeți. În sec XX teologi precum germanii Rudolf Bultmann și Paul Tillich au prezentat creștinismul ca fiind cel mai bun rǎspuns la întrebǎrile existențiale ale speciei umane.