Anaforaua

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Acest articol face parte din seria
Sfânta Liturghie
Liturghia pregătitoare
Proscomidia
Obiecte liturgice
Veșminte
Liturghia cuvântului
Ectenia Mare
Antifoanele
Ieșirea cu Sfânta Evanghelie
Troparul sărbătorii
Trisaghionul
Apostolul
Evanghelia
Predica
Ectenia cererii stăruitoare
Ectenia celor chemați
Liturghia euharistică
Heruvicul
Ieșirea cu Cinstitele Daruri
Ectenia credincioșilor
Crezul
Anaforaua
Epicleza
Axionul
Rugăciunea „Tatăl nostru
Împărtășirea
Încheierea
Anafura
Liturghia Darurilor Înainte Sfințite

Termenul grecesc anafora (gr. αναφορα/rus. возношение), care în românește are sensul de "ofrandă (oferire)"[1] , desemnează partea principală a Dumnezeieștii Liturghii sau, mai bine zis, rugăciunea euharistică centrală în timpul căreia se sfințesc și se prefac darurile de pâine și vin (amestecat cu apă) în Trupul și Sângele Domnului nostru Iisus Hristos. În tradiția liturgică rusă, anaforaua a mai fost numită și "canon euharistic" (inspirată din teologia occidentală), dar această denumire nu este întru totul corectă[2].

Uneori prin Anafora se înțelege o parte mai vastă a Liturghiei sau chiar întreaga Liturghie a Credincioșilor, dar în realitate ea se referă la momentul ce urmează după cuvintele "Să mulțumim Domnului" și se încheie cu Amin-ul de la ecfonisul "Și ne dă nouă cu o gură și o inimă...".

Istoricul Anaforalelor[modificare | modificare sursă]

Mulți specialiști [3] au crezut că primul text al unei Anaforale îl avem în "Didahia celor 12 Apostoli (Διδαχη)", dar, în cele din urmă s-a ajuns la concluzia că textul Didahiei nu poate reprezenta decât o parte a Anaforalei apostolice și nicidecum un text integral al ei. Cartea a VII-a a Constituțiilor Apostolice (Αποστολικαι Διαταγαι) – sec. IV, prelucrează acest text și-l prezintă ca rugăciune de mulțumire după împărtășire [4].

Prin urmare, cel mai vechi text al unei Anaforale îl avem în "Tradiția Apostolică (Αποςτολικη ΠαραΔοσις)" a Sfântului Ipolit Romanul – lucrare scrisă pe la anul 218. Deși Sfântul Ipolit a fost episcop la Roma, textul Tradiției Apostolice reflectă tradiția alexandrină de la începutul sec. III[5].

Avem însă mărturii și mai vechi, de la Sf. Iustin Martirul și Filosoful († 165/166)[6], dar acestea nu conțin textul Anaforalei, ci o simplă descriere în care se amintesc doar momentele de bază ale Anaforalei de la mijlocul secolului II și care, în esență, sunt asemănătoare cu cele de astăzi.

Din secolele următoare avem și alte referințe la vechile Anaforale. Cele mai importante dintre ele sunt:

  • Testamentum Domini nostri Jesu Christi, scriere care datează de prin sec. II-III[7] și care reflectă tradiția liturgică siriacă din acea perioadă. Ideile teologice ale acestei Anaforale sunt asemănătoare cu cele din Anaforaua lui Ipolit Romanul.
  • Constituțiile Apostolice sau Așezămintele Sfinților Apostoli (Αποςτολικαι Διαταγαι), în special cartea a VIII-a. Deși o vreme scrierea fost pusă pe seama Sfântului Clement Romanul, s-a demonstrat că documentul este apocrif și el datează de pe la anul 380. Unii chiar l-au atribuit unui scriitor semiarian, întrucât autorul, deși a trăit într-o epocă posterioară Sinodului de la Niceea (325), are o exprimare confuză privind dogma trinitară.[8]
  • Texte apocrife al unor "Fapte ale Apostolilor". Deși aceste nu pot fi incluse nicidecum în canonul biblic al Noului Testament, ele conțin diferite mărturii istorice de perioada imediat următoare apostolilor (sec. II-III) și care pot servi inclusiv la studiul vechilor Anaforale. Asupra acestor izvoare însă, chiar și cei mai "liberali" liturgiști au anumite rezerve. O anumită importanță în acest sens o reprezintă "Faptele lui Ioan [Teologul]" și "Faptele lui Toma" – apostoli care ar fi rostit Anaforale ce sunt redate în aceste scrieri.[9]

Structură[modificare | modificare sursă]

În general, Anaforale au aproximativ aceeași structură:

  • 0 Dialog preanaforal[10]
  • 1 Introducerea (Praefatio[11]) care conține: a) Laudă și mulțumire adusă lui Dumnezeu-Tatăl, b) o descriere despre facerea lumii și a omului, și alta despre c) mântuirea prin Hristos, Care S-a făcut Om pentru noi;
  • 2 Imnul de împreuna slăvire cu Îngerii (Sanctus);
  • 3 Se reiau ideile despre mântuirea și răscumpărarea prin Hristos și se face trecere la descrierea Cinei celei de Taină;
  • 4 Cuvintele de instituire a Euharistiei (Institutio)[12]
  • 5 Amintirea morții, îngropării și învierii Domnului (Anamnesis / αναμνησις) și oferirea în schimb a Darurilor de pâine și vin (amestecat cu apă);
  • 6 Rugăciunea de invocare a Duhului Sfânt (Epiclesis / επικλησις) peste Biserică („noi”) și peste Darurile ce sunt puse înainte, precum și prefacerea lor în Trupul și Sângele Domnului;
  • 7 Rugăciune de mijlocire / pomenire (intercessio) pentru cei adormiți (sfinți și simpli credincioși) și pentru cei vii. Aici de pomenesc dipticele și se rostesc ultimele cuvinte ale Anaforalei, apoi
  • 8 Amin-ul final al credincioșilor

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Niciodată acest cuvânt nu a avut o traducere românească unanim recunoscută. Sf. Ierarh Dosoftei, în traducerea sa, lasă cuvântul "anaforă" (netradus), din cauza că nu a găsit un termen potrivit. În prezent folosirea acestui termen poate fi chiar "periculoasă", datorită confuziei aproape generale dintre anaforă și antidor. Sensul verbului αναφερω este acesta de a înălța, a ridica ceva – în cazul acesta Cinstitele Daruri.
  2. ^ Diacon Mihail Jeltov (Zheltov), Анафора, în Православноя Энциклопедия, Т. 2, с. 279
  3. ^ Cei mai mulți dintre cei ce susțin teoria expusă mai sus sunt din mediul protestant și romano-catolic. Dintre liturgiștii ortodocși care au fost adepții aceleiași opinii trebuie să amintim pe Ivan Karabinov, Kiprian Kern și Nicolai Uspenski.
  4. ^ Cf. Funk, apud, Mihail Arranz, Евхаристия Востока и Запада, Moscova 1999, p. 13. (http://arranz.mrezha.net)
  5. ^ Textul în românește cu unele comentarii au fost editate de Pr. Petru Buburuz, Sfântul Ipolit Romanul și Tradiția Apostolică, Chișinău 2002, 264 p.
  6. ^ Apologia I, cap.65-67
  7. ^ Cercetătorii apuseni au stabilit ca dată a scrierii – începutul secolului V (Funk), iar studiile critice ortodoxe arată clar și convingător că scrierea e mult mai veche, chiar dacă nu sunt excluse și anumite interpolări mai târziii – pe la sfârșitul sec. IV, începutul sec. V. A se vedea Prof. Prot. Liveriy Voronov, Литургия по «Testamentum Domini nostril Jesu Christi», БТ 6, сс. 219, și Mihail Arranz, op.cit., pp. 14, 30.
  8. ^ Lucrarea este pusă de cele mai multe ori pe seama Sf. Clement Romanul, dar în realitate ea datează de prin anul 380. Totuși, această lucrare este fundamentală în studiul istoriei cultului în general și al Euharistiei în special. Despre importanța liturgică a acestei lucrări a se vedea articolului diaconului Mihail Jeltov, Апостольские Постановления, în ПЭ, том 3, сс. 113-119.
  9. ^ Cf. Diacon Mihail Jeltov (Zheltov), Анафора, în Православноя Энциклопедия, Т. 2, сс. 280-281.
  10. ^ Acesta a fost notat cu „0” (zero), întrucât nu face parte din însăși Anaforaua euharistică, dar se găsește înainte de fiecare text al acesteia.
  11. ^ Și Cina Pascală iudaică avea acestă parte componentă numită « zecharot » și care a influiențat într-o oarecare măsură anaforaua creștină.
  12. ^ La Cina cea de Taină, aceste cuvinte au servit drept formule de împărtășire a Apostolilor – lucru care nu putea fi valabil pentru celelalte oficieri euharistice. De aceea, Biserica Ortodoxă, în baza tradiției bimilenare, afirmă că, cuvintele „Luați, mâncați...” și „Beți dintru acesta toți...” nu sunt nici formule de sfințire / prefacere a Darurilor, așa cum afirmă romano-catolicii, dar nici formule de administrare a împărtășaniei, așa cum afirmă unii protestanți. Ele într-adevăr au avut o însemnătate aparte la Cina cea de Taină, care este irepetabilă, dar acum ele au doar rolul de a aminti și de a trimite simbolic la ceea ce „închipuie Trupul și Sângele Domnului” (Anaforaua Sf. Vasile cel Mare) și care abia urmează să se prefacă reala în Sfântul Trup și Sânge.

Legături externe[modificare | modificare sursă]