Alexandru Hâjdeu

0
Membru fondator al Academiei Române

Alexandru Hâjdeu
Alexandru Hâjdeu
Naștere	30 noiembrie 1811 Mișiurineț, azi reg. Ternopol, Ucraina
Deces	9 noiembrie 1872 Hotin
Ocupație	cărturar și scriitor
Copii	Bogdan și Nicolae cu Elisabeta; Elisabeta (?) și Alexandra cu Henrieta
Părinți	Tadeu Hâjdeu, Valeria Hrysant

Alexandru Hâjdeu (Hâjdău) (n. 30 noiembrie 1811, loc. Mișiurineț, districtul Kremenetz, azi regiunea Ternopol, Ucraina; d. 9 noiembrie 1872, Hotin) a fost un scriitor român din Basarabia, tatăl lui Bogdan Petriceicu-Hasdeu. A făcut parte din marea familie Hasdeu.

Copilăria

Părinții lui Alexandru Hâjdeu au fost Tadeu Hâjdeu (1769-1835) și Valeria (născută Hrysant), a doua soție a acestuia, o evreică botezată († 1860), numită și Cristanta; cu ea Tadeu a avut doi copii, pe Alexandru și pe Boleslav. Era spre sfârșitul peripețiilor sale militare, când Tadeu se întorcea la matcă, pentru a recupera o parte din moșiile familiei și pentru a se consacra literaturii.

Lipsesc informațiile precise și detaliate despre mediul familial și vârsta preșcolară a lui Alexandru. Este însă sigur că primele cunoștințe de limbi străine le-a dobândit în familie, ajutat probabil de tatăl său, om instruit, poet, jurist, cu studii la Cracovia, care practica avocatura. Absolvirea cursurilor preuniversitare i-a fost în mare măsură facilitată lui Alexandru de cunoștințele primite în sânul familiei, unde a primit o instruire aleasă, adecvată exigențelor sociale ale micii nobilimi din care făcea parte. Pe acest fond, școala i-a dezvoltat sensibilitatea, memoria și înclinația spre cultură.

Alexandru a manifestat un anumit grad de erudiție precoce, pe care și-a cultivat-o însă fără perseverență de-a lungul vieții. A reprezentat, într-o formă explozivă, veriga de legătură între tatăl său, Tadeu, și fiul, Bogdan, ceea ce reprezenta trecerea dinastiei Hasdeu de la perioada cavalerismului la cea a îndeletnicirilor spirituale.

Educația

Studii postgimnaziale

Biografii lui Alexandru Hâjdău, între care Bogdan, afirmă că, după terminarea cursurilor gimnaziale de la Chișinău, acesta a frecventat — dacă nu chiar și absolvit — patru facultăți, și anume în Harkov, Lemberg (Liov), München și Heidelberg, unde ar fi audiat savanți celebri, între care Görres, Ast, Philips și Schelling. Urmărindu-i cronologic activitatea publicistică și corespondența, este îndoielnic că ar fi dispus de timpul necesar pentru a urma până la capăt cursurile acestor facultăți, cu excepția acelora din Harkov. Exagerările legate de acest subiect își au una din surse în chiar corespondența târzie a lui Alexandru cu savanți ruși, precum P. Bartenev, I. I. Sreznevski, M. P. Pogodin. În 1865 îi scria lui Bartenev: „După terminarea cursurilor de la München și Heidelberg, am trăit multă timp în străinătate”. Iar pe Sreznevski îl asigura că „a audiat circaa trei ani prelegerile universităților din München și Heidelberg”, iar, după moartea tatălui său (1835), s-a întors acasă. În sfârșit lui Pogodin îi scria că s-a instruit „după vechiul obicei rus, într-o universitate rusă”, dar că și-a „completat studiile la München și Heidelberg”.

Centrul universitar care i-a oferit lui Alexandru condiții prielnice pentru o bună orientare în domeniul ideilor noi, circulate în Rusia în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea și în prima jumătate a celui următor, a fost Harkov. După transformarea colegiului de aici în universitate, orașul de pe Don a devenit important centru de cultură care atrăgea tineri de pretutindeni, mai ales din sudul Rusiei.

În această perioadă, sub influența ideilor herderiene apare o mișcare de idei care sparge vechile tipare ale clasicismului și se orientează, între altele, către idealizarea trecutului și valorificarea creației populare. Specificul operelor lui Alexandru se datorează anume acestei mișcări.

După terminarea cursurilor gimnaziale, Alexandru Hâjdău este trimis, în 1829, să-și continue studiile la Harkov. Aici urmează cursurile drept și de științe naturale, dar frecventează și prelegeri de istorie, etnografie, limbi clasice și mai ales filozofie. Având o pregătire prealabilă solidă, devine în scurt timp student eminent. Într-un raport al guvernatorului Basarabiei, din 5 august 1867, se precizează că Alexandru „a învățat la Harkov și, fiind din naștere capabil, a învățat foarte bine”.

În 1812 luase ființă pe lângă Universitatea din Harkov un cerc de studii ce avea să funcționeze efectiv abia din 1817. Pe timpul când Alexandru studia acolo, cercul era condus de Izmail I. Sreznevski, viitorul mare specialist în filologie rusă. În cadrul cercului se țineau referate și comunicări, se dezbăteau probleme filozofice, literare și științifice. Alexandru participă intens la aceste activități. Astfel, în 1831, deci în al doilea an de studenție — admițând că s-a înscris cu adevărat la Universitate în anul 1829 — el redactează un studiu despre Spiritul legislației lui Alexandru I (în rusă Дух законодательства императора Александра I), față de care nutrea, ca și tatăl său, o mare admirație, mai ales pentru ideile sale liberale. Studiul a fost distins cu un premiu decernat de Facultatea de Drept a Universității, dar nu a fost publicat. Într-un post-scriptum, datat 18/30 decembrie 1834, la o scrisoare anterioară adresată lui W. Maciejowski, Alexandru se plânge că „Ministerul Instrucțiunii n-a încuviințat publicarea acestei lucrări, deși a fost distinsă cu marele premiu”. Pentru a vedea lumina tiparului, cenzura îi ceruse autorului să modifice trei capitole. Acesta refuzând, textul a rămas până în ziua de astăzi în manuscris.

Alexandru a mai urmat și prelegerile Facultății de Științe Naturale. Îl interesa în mod deosebit botanica. Așa se explică faptul că în 1831 elaborează un studiu Despre nutriția plantelor care îi aduce o nouă distincție, de astă dată din partea Academiei Imperiale de Științe.

Alexandru Hâjdeu a mai scris și două studii de concurs pe o temă stabilită de Facultatea de Litere, anume „Războiul de 30 de ani”. Nefiind însă depuse la timp, ele n-au intrat în competiție. În plus, Alexandru a mai relatat în limba latină, în vederea dizertației pentru examenul de candidat, nu unul, cum s-a crezut, ci cinci materiale pe teme de teologie, drept, politică, filozofie și istorie. În timpul studenției el a mai scris și versuri în „limba moldovenească”, pe care le-a trimis cneazului Liven, ministru al Instrucțiunii Publice între 1828 și 1833.

Data încheierii studiilor la Harkov și succesiunea următoarelor episoade biografice sunt incerte. De pildă, Janover crede că în 1833 tânărul Hâjdeu părăsise deja Harkovul, iar Eufrosina Dvoicenco e de părere că tot pe atunci el pleca în Germania (la München și Heidelberg) spre a-și desăvârși instrucția. L. Marian admite și el că după terminarea studiilor, Alexandru a activat câtva timp la Chișinău, apoi a funcționat ca profesor la Kamenița. Conform altor surse, la începutul deceniului al patrulea, Alexandru se afla la Hotin și lucra la traducerea Istoriei legiuirilor slave ale lui Maciejowski.

Faptul că Alexandru a publicat un studiu critic și istoric despre Grigorie Varsava Skovoroda, informându-și totodată cititorii că e vorba de un fragment dintr-o lucrare mai amplă, intitulată Gregor Varsava Skovoroda‘s Lebenswandel und Wirkungskreis oder eine Geschichte der slawischen Volksweisbeit in Briefen an Job. Görres, Professor an der Universität zu München, i-a îndemnat pe unii cercetători să afirme că Alexandru și-ar fi dat doctoratul la München cu o teză despre Skovoroda, fapt neatestat documentar.

Se pare că Alexandru nu a avut timpul necesar să urmeze o perioadă așa de îndelungată studiile în Germania și cu atât mai puțin și-a putut susține doctoratul. Totuși, nu-i exclus ca tânărul absolvent al Universității harkoviene să fi audiat ca Gasthörrer prelegerile vreuneia din universitățile germane.

Limbi cunoscute

Exegeții și biografii lui Alexandru Hâjdeu afirmă că scriitorul ar fi cunoscut cam douăsprezece limbi: rusa, polona, franceza, germana, spaniola etc., și că la zece ani ar fi vorbit grecește și latinește. Din activitatea lui publicistică reiese că într-adevăr era poliglot, însă măsura în care stăpânea diverse limbi e greu de apreciat. Alexandru Hâjdeu însuși, într-o scrisoare către P.I. Bartenev (1829–1912, arheograf și bibliograf rus), acredita ideea că ar fi cunoscut „temeinic limbile: greacă, latină, engleză, germană, franceză, italiană, spaniolă, și aproape toate graiurile slave ș.a.”. Totuși, anume cunoașterea temeinică a rusei, limba în care se instruise de-a lungul întregii sale școlarități, ar putea fi pusă sub semn de întrebare. Cât privește polona, pe care Alexandru o învățase în familie, aflăm de la Juliusz Bardach că „o cunoștea destul de bine, după cum reiese din corespondența sa”.

Limba română nu este menționată de Alexandru printre idiomurile cunoscute de el, deși o poseda, se pare, mai mult decât în mod pasiv. Lectura vechilor manuscrise de cronici moldovenești, din care a extras un material bogat pentru legendele și povestirile sale, trei epistole, de câteva rânduri fiecare, adresate Juliei, soției lui Bogdan, constituie o mărturie că limba română nu-i era străină. Eufrosenia Dvoicenco informează că în timpul studiilor la Harkov, tatăl lui Bogdan a „scris și versuri în limba română, dar care nu ne-au parvenit”.

Alexandru a putut învăța românește în familie. Tatăl său știa românește, de vreme ce tradusese în polonă condica de legi a lui Andronache Donici. Există dovezi că și Valeria, mama lui Alexandru, vorbea românește. Pe la 1850 — deci după moartea lui Tadeus —, Valeria scrie nepotului său, Ivaniță Hâjdeu din Cepenos (fratele Henriettei și al Luizei), trei scrisori scurte, în legătură cu niște vite și alte griji gospodărești. Limba era un pic greoaie, însă perfect inteligibilă.

Dacă Valeria, străină de neam, scria și vorbea românește, cu atât e mai firesc să admitem că și soțul ei cunoștea româna nu mai puțin. În perioada investigațiilor sale arhivistice — în vederea depistării actelor de familie — Tadeus s-a îndeletnicit și cu strângerea de literatură populară, legende și tradiții, de prin părțile Bucovinei și ale Moldovei de nord, dintre care unele au fost traduse chiar de el în limba polonă. Pe de altă parte, tatăl lui Alexandru era jurist și se pare că în orele de răgaz se ocupa și de avocatură. Câteva acte și zapise românești, care i-au fost încredințate de diverse părți împricinate, atestă practicarea acestei profesii.

Se poate afirma cu certitudine că Alexandru, ca de altfel și Boleslav, a învățat românește în familie. Școala secundară i-a sistematizat cunoștințele în această direcție, mai ales că, printre alți profesori buni, l-a avut și pe Jacob Hîncu, autor al unei cunoscute gramatici ruso-române. Ulterior însă, mediul rusofon și perioada universitară aveau să-i diminueze considerabil cunoștințele de română, limbă care în împrejurările date nu prezenta niciun fel de utilitate pentru cariera sa publicistică.

Viață

Început

La 21 aprilie 1833 Alexandru Hâjdeu își începea serviciul de ajutor contabil în cadrul Comitetului pentru Sprijinirea Coloniștilor Străini din Sudul Republicii, ceea ce nu cadra deloc cu aspirațiile sale literar-științifice și cu formația sa.

Nemulțumirile acestea imediate, dar mai ales înflăcărarea sa patriotică, l-au determinat, la scurtă vreme, să-și ofere serviciile Divanului Moldovei. În petițiunea sa din 19 mai 1833, el făcea o mărturisire de adeziune la idealurile naționale, dezvăluindu-și dorința fierbinte de a se pune, asemeni strămoșilor din veac, în slujba Patriei:

„Eu m-am născut subt ceriul străin, am crescut într-o țară străină, însă dragostea către Patrie și patrioți și către limba strămoșilor miei niciodată nu au strâns în inima și cugetul meu. Acum când razul norocirii și a mărimii au zărit pe ceriul cel deschis al Moldovei, am hotărât să mă întorc iarăș la Patrie și Patrioți și să slujesc cu credință spre binele obștesc ca un adevărat fiu al patriei”

Totodată, se recomandă ca specialist în „teologie, filozofie, matematică, fizică, geografie, statistică, istorie, diplomatică, politică, economie, jurispundență, adecă știință [a] pravilelor și a regulamentelor politicești, criminalicești, românești, grecești, rusești” și cunoscător a 11 limbi străine. Până la urmă, Divanul principatului Moldovei respinge cererea tânărului savant.

Șantajul autorităților

Totuși, Alexandru nu rămâne mult timp ajutor contabil. Spre sfârșitul aceluiași an – 1833 – îl aflăm „funcționar conțopist în cancelaria guvernatorului civil al Basarabiei”. Aici intră însă într-un conflict grav cu însuși guvernatorul P. I. Averin, din cauza unei „petiții calomnioase” împotriva acestuia, alcătuită de doctorul în medicină A. Semașco în poloneză și tradusă de Hâjdeu în rusește. Întrucât în timpul cercetărilor Semașco a negat că ar fi autorul cererii, toată vina cădea pe seama lui Hâjdeu, care deveni dintr-odată persoană non grata, pusă, se pare, sub urmărirea poliției și amenințată cu exilul în Siberia.

Pentru a scăpa de persecuțiile la care era expus, Hâjdeu își dă demisia la 26 ianuarie 1834 (mai degrabă este concediat) și își reia preocupările artistice și științifice. Printre altele, anume în această perioadă de timp se dedică intens traducerii Istoriei legislației slave de W. A. Maciejowski și cercetării operelor lui Skovoroda. Începe să practice, totodată, avocatura, fiind angajat personal de baronul Al. S. Sturdza. Grație sprijinului oferit de Sturdza, Alexandru este ales, în 1835, membru corespondent al Societății de Agronomie „Tânăra Rusie” (numită și Societatea Agronomică din Odessa; Sturdza era vicepreședintele ei), iar în 1836 este numit efor al școlilor din Hotin. În alte surse, în loc de „Hotin” apare „ținutul dintre Prut și Nistru”.

Într-un mod curios și neașteptat pentru un spirit atât de cuprinzător, gloria pe care Alexandru o căuta cu atâta asiduitate nu avea să-i fie adusă de realizarea vreunei lucrări impunătoare, rămasă ca o piatră de hotar, ci de două cuvântări ținute în calitatea sa de efor al școlilor din ținutul Hotin, la sfârșitul anilor școlari 1836–37 și 1839–40.

Cel dintâi discurs se numea Cuvânt către elevii școalei ținut[ului] Hotinului, ruși și moldoveni, carii sfârșiseră cursul învățăturii rânduite la acea școală și avea să treacă la Gimnaziul din Chișinău și a fost „compus și rostit în limba rusească la ocazia examenului public din 25 iu[n]ie anul 1837”. Al doilea avea titlul Suvenire de cele trecute, idee de cele de față și arătare de cele viitoare. Publicate aproape concomitent în principalele periodice literare românești, traduse în franceză în cărți de largă circulație, răspândite prin copii manuscrise, cele două cuvântări l-au făcut dintr-o dată cunoscut pe Alexandru Hâjdeu drept unul dintre cei mai înflăcărați patrioți. Mai jos sunt citate câte un fragment din Cuvânt către elevii... și, respectiv, Suvenire de cele trecute,...:

„Pământenii altor țări se arată aice numai pe o vreme, aduși fiind în aceste locuri poate mai mult din întâmplare, iar nu din datorie, ca și păsările cele văratice, întorcându-se iar în țara lor, poate nici cinstind măcar cu mulțămitoare pomenire țara noastră. Pentru voi, pământenilor copii de aice, eu vă arăt parte din sfaturile strămoșilor noștri, oameni ai pământului Moldovei, acestea vi le arăt ca niște vrednice pilde de a le urma și voi, ca cu slava poporului nostru, ce trebuie să o aveți pururea în mintea voastră, să vă puteți întări cu duhul, și râvnind lor să vă puteți face slăviți în pomenirea viitoarelor noastre seminții. Aduceți-vă aminte că fără de istorie nu este patrie și fără de dragoste către istorie nu poate fi dragoste cătră patrie.”

„O, nație română! Nație de pe acum slăvită între toate popoarele cele mai faimoase prin suvenirurile istorice a vremei trecute și prin constituția politică de astăzi, adă-ți aminte că soarta ta este ca să le întreci pre toate odată prin civilizație și prin o slavă, care naște din cultura științelor și a artelor, cum celelalte popoare te întrec prin marea întindere a împărățiilor lor și prin acea slavă a războaielor.”

Asemenea declarații nu puteau trece neobservate, cu atât mai mult cu cât Hâjdeu se afla, încă din 1834, sub supraveghere. Ca urmare, la 19 august 1840, Alexandru Hâjdeu era eliberat „la propria cerere” din funcția de efor al școlilor din Hotin, iar la 22 noiembrie același an era angajat ca institutor inferior de matematică și franceză la Gimnaziul de Băieți din Vinița. Avansat, la 24 octombrie 1841, institutor superior de istorie și statistică la același gimnaziu, transferat apoi ca institutor superior de limbă rusă și logică la Gimnaziul gubernial de Băieți din Kameneț-Podolskii, în locuri depărtate de moșia Cristinești, unde îi rămăsese familia (soția și cei doi copii: Bogdan și Nicolae), Alexandru Hâjdeu se afla tot timpul sub o acută observație din partea poliției. Cercetări recente au scos la iveală „două voluminoase dosare, privitoare la activitatea și modul de viață al lui Alexandru Hîjdeu” întocmite „în toată această perioadă și ulterior, concomitent, cu excel de zel, unul la Camenița, iar altul la Kiev”

Deși „prin «manifestul» imperial din 16 aprilie 1841”, învățatul era absolvit total de învinuirea privind alcătuirea, în 1834, a „petițiunii calomnioase” împotriva guvernatorului P. Averin, „organele suspuse” — după cum scrie un biograf al său — au insistat ca întreaga istorie „fericit încheiată” să fie trecută în fișa personală (în rusă формулярный список) a învățătorului.

Conștient de faptul că orizonturile sale erau închise, Alexandru demisionează la 23 octombrie 1843 din învățământ, iar pe 1 noiembrie îi adresează profesorului Feodor Tiurin rugămintea de a interveni pe lângă curatoriul Universității din Harkov spre a-l lua în înalta sa oblăduire și spre a-i propune, pentru început, măcar un post oarecare în orașul Harkov, dacă nu în învățământ, cel puțin pe lângă Inspectoratul studenților, în Cancelaria Curatorului, în biblioteca Universității etc. Justificarea formală o constituia dorința de a obține titlurile științifice acordate de Universitate. De fapt, el voia să scape de urmărirea polițienească, gândindu-se că sub oblăduirea alma-mater puterea forței coercitive nu va acționa cu aceeași vigoare. Dar autoritățile nu-i permit să plece și Hâjdeu rămâne la Camenița să practice avocatura (în calitate de „asesor de colegiu”) sub continua supraveghere. În așa fel, toate mișcările literatului erau consemnate în dosarele ohranei (în rusă охрана (transliterat ohrana) înseamnă pază) țariste timp de peste două decenii.

Iritat de viața pe care o ducea, și mai ales de imposibilitatea de a de afirma intelectualicește, că Alexandru începe să se comporte — după cum se relata într-un raport polițienesc secret din 5 august 1867 — sfidător și arogant în relațiile cu autoritățile, și căuta să utilizeze toate formele posibile spre a să răzbuna, fără a fi penalizat, pe ocârmuire. Temperament romantic, trăind acut semntimentul nedreptățirii, Hâjdeu se întorcea cu o imensă desconsiderare împotriva rânduielilor sociale, batjocorindu-le, ridiculizându-le și combătându-le cu propriile lor arme. Considerându-se, înaintea fiului său Bogdan, ca un alt Peciorin, învățatul ducea o viață excentrică.

Dezamăgit de toate, neîntrevăzând nicio lumină în viitor, Hâjdeu trecea, pe la sfârșitul anilor '40 și în anii '50, printr-o profundă criză sufletească, ce degenera — ca și în cazul lui B.P. Hâjdeu — într-un profund misticism. El capătă pasiunea jocului de cărți, iar după moartea celei dintâi soții se lasă antrenat într-o viață ușuratică, aspru condamnată chiar de fratele său care, se vede, n-a înțeles drama lui Alexandru. „Fratele meu — scria Boleslav Hâjdeu la 12/24 decembrie [1]877 lui B.P. Hasdeu — a vrut să-și îndepărteze copiii, numai pentru că ei au fost martori vieții lui destrăbălate. Urmările le cunoști, după cum mi-a spus guvernatorul, mareșalul nobilimii Lisovanîi. Tocând averea copiilor și căsătorindu-se cu puțin înainte de a-și da obștescul sfârșit [e vorba de cea de-a treia căsătorie, neoficială, cu Henrietta], el a murit în mizerie! — dixi”.

Fapt este că, în 1849, la puțină vreme după trecerea în neființă a primei sale soții, Alexandru se recăsătorea cu sora directorului gimnaziului din Kameneț-Podolskii, Nadejda Tumanova, cu care, se pare, se afla de mai multă vreme în relații intime. Ec. Dvoicenco a promovat chiar ideea că Tumanova nu ar fi fost străină de moartea Elisabetei.

În urma numeroaselor rapoarte defavorabile de urmărire, Al. Hâjdeu era „luat cu forța”, la 25 noiembrie 1850, din mijlocul familiei și, sub escorta a doi jandarmi, era exilat la Chișinău, unde i se crea o atmosferă și mai insuportabilă. Însă întoarcerea între compatrioți îi sporea reputația de avocat și numărul proceselor susținute de el creștea, iar înrâurirea sa asupra unor figuri de seamă din provincie era evidentă. Astfel, autoritățile locale făceau demersuri pentru a-l expulza și de aici, iar șefii ierarhici superiori ordonau să fie ținut sub o și mai atentă supraveghere.

În scrisoarea din 1 iunie 1865 către I. I. Sreznevski, el mărturisea că și-a „consacrat toate mijloacele” „pentru strângerea și studierea materialelor pentru Istoria românilor (Moldova, Valahia, Transilvania)”, iar într-o epistolă din 12 iulie a aceluiași an, către savantul M. P. Pogodin, Al. Hâjdeu declara că „până va fi gata lucrarea” sa „despre istoria națională” și-a pus în gând să „editeze câteva monografii și anume despre oamenii din toate țările române, care s-au distins prin meritele lor în Rusia — biografii, caracterizări și alte asemănătoare”.

Activitatea ca membru al Academiei Române

Portret din perioada desemnării ca membru al Societăţii Academice Române

În semn de înaltă apreciere a activității sale literare și științifice și a sentimentelor sale patriotice, Alexandru Hâjdeu a fost numit, prin decretul nr. 698, din 22 aprilie 1866, între cei 21 membri fondatori ai Societății Literare Române, transformată apoi în Academia Română. Bucuros de această consacrare — deși se considera bătrân la cei 55 de ani pe care-i avea —, el acceptă propunerea și începe demersurile pentru obținerea pașaportului. Rândurile scrise fiului său cu această ocazie (mai ales din 1/13 ianuarie și 6/18 martie 1866) sunt pline de exultanță, participarea la ședința constitutivă a Societății Literare Române fiind interpretată ca un fericit prilej de a se (re)instala definitiv în patrie.

„Cu ce emoție — scria el — voi zbura spre pământul sfânt, ca să mor acolo, lângă copiii mei, bucurându-mă din plin de gloria fiului meu. [...] ...eu tocmai la aceasta mă gândesc, ca înaintea morții să sărut pământul strămoșesc și fiul meu să-mi închidă ochii. [...] Voi face un ultim serviciu patriei străbunilor mei și a urmașilor mei și, poate, voi închide ochii pentru totdeauna în acea țară ferice, căreia Domnul i-a hărăzit un viitor măreț.”

Invocând, în locul motivului real, starea gravă a sănătății fiului său, Alexandru căuta să convingă autoritățile și, mai ales, pe guvernatorul Basarabiei, Platon Antonovici (fost coleg de universitate), să i se elibereze pașaportul. Însă o informație secretă comunicată de consulul general și agentul diplomatic al Rusiei la București guvernatorului general al Novorossiskului și Basarabiei dezvăluia scopul real al călătoriei savantului în Principate. Imediat a fost emis un ordin care a oprit perfectarea pașaportului, iar Alexandru Hâjdeu — împreună cu Ștefan Gonata — era supus unei anchete drastice, fiind silit, în cele din urmă, să-și dea demisia. Dosarul secret al chestiunii dezvăluie toate metodele inumane prin care savantul a fost nevoit să anuleze voiajul în Principate. În același timp, acesta relevă insistența lui Alexandru de a para lovitura autorităților, aducând argumente din codul de legi, valorificându-și talentul de avocat. Față de Gonata, care acceptase să renunțe la calitatea de membru al Societății chiar după prima discuție cu guvernatorul, Alexandru se lăsa foarte greu convins, corespondența cu dânsul, de peste un an și jumătate, urmând să exaspereze autoritățile.

Carieră

Deși foarte ocupat în cursul acestui deceniu, al patrulea – de altfel cel mai încărcat din cariera sa publicistică – el nu își neglijează relațiile cu instituția din Odesa, mai ales că la conducerea ei se afla Sturdza, pe care-l considera unul din cele mai de seamă personalități ale Basarabiei. Tocmai de aceea, dar și pentru efectul pe care-l sconta, Alexandru îi adresează acestuia o lungă scrisoare intitulată Despre întocmirea calculului idiomatic al plantelor naturale și răsadurilor din ținutul basarabiei. De fapt, nu e vorba de o epistolă, ci de un adevărat studiu, în care, printre altele, autorul încearcă să demonstreze importanța cercetării florei într-o viziune mai largă, în relațiile cu alte discipline cum ar fi istoria, filozofia etc.

Foarte probabil, imediat după alegerea lui ca membru corespondent al numitei Societăți și dintr-un elan nestăpânit de a se realiza în cât mai multe și mai variate domenii de activitate, Alexandru făgăduiește că va elabora câteva lucrări privind unele aspecte socio-economice de maximă importanță pentru viitorul Basarabiei. Iată titlurile pe care urma să le dezvolte:

1. Despre starea actuală a țăranilor din ținutul situat între Prut și Nistru și despre mijloacele de îmbunătățire a situației lor;
2. Cauzele decăderii silviculturii;
3. Un manual pentru plugari;
4. Despre caracterul popular al cunoștințelor economice.

După doi ani de așteptare, la 22 noiembrie 1838, conducerea Societății îi reamintește de promisiunea făcută, cerându-i explicații. Nu se știe ce a răspuns Alexandru și cum se vor fi soldat până la urmă raporturile între cele două părți. Cert este că prin mai 1837 Alexandru roagă conducerea Societății Agronomice să aboneze biblioteca școlii din Hotin, al cărei efor era, la „Foița” („Listki obščestva sel'skovo chozjaistva južnoi Rossij”). În aceeași calitate, el solicită, pe 3 februarie 1838, un ajutor material în vederea organizării „unui curs de agronomie și tehnologie pentru elevii școlii”.

Moștenind și transmițând spiritul iscoditor, înflăcărat și bizar, frenezia și orgoliul creației, obsesia celebrității, aplecarea spre exagerare și mistificare, caracteristice familiei, Hâjdău a fost un cărturar cu înclinații prodigioase, care explora domenii variate — botanică, drept, filozofie, istorie, filologie, folcloristică, literatură — fără a reuși să creeze un proiect complet în vreunul din ele. Lucrările lui, foarte calitative de altfel, rămân fragmentate, fărâmițate, un vast șantier neterminat. Majoritatea lucrărilor sunt scrise în limba rusă, dar izvorăsc din conștiința apartenenței și contribuției la cultura românească. Pasionat de descoperirea și valorificarea creației populare românești, pe care o cercetează paralel cu istoria și etnografia, Hâjdeu publică mai întâi câteva poezii în manieră populară, traduse în limba rusă, în revistele „Vestnic Evropî” (1830), „Teleskop” (1833) și „Molva” (1835). Ele pot fi considerate mărturii destul de timpurii ale interesului pentru folclorul românesc, ecou și al orientării herdeliene de la începutul secolului al XIX-lea.

Preocuparea lui Alexandru pentru expresia caracteristică a genului popular este mai largă. În 1831, în timpul studenției, publică și comentează fragmente din lucrările filozofului ucrainean G. S. Skovoroda. În presa rusă apar extrase din studiile lui Hâjdeu asupra gândirii tradiționaliste a lui Skovoroda. O lucrare era concepută sub forma unor scrisori către Görres, profesorul de la Universitatea din München. Hâjdeu este unul din primii cercetători ai operelor lui Skovoroda, care l-au influențat în mare măsură. Îl considera un geniu socratic al Rusiei, demn a fi relevat contemporanilor. În filozofia lui a aflat o aspirați morală ce ținea la armonizarea cugetului cu misterele eului și lumii înconjurătoare. De el a fost înrâurit când a scris despre actul poetic și despre intuiție, explicate prin geneza divină (Despre calitatea poeziei religioase – 1830). L-au atras și ideile referitoare la legătura dintre destinul fiecărui popor și individualitatea lui spirituală. A scris mai multe articole despre Skovoroda (Trei cântece ale lui Skovoroda, 1831; Socrate și Skovoroda, 1833; Grigori Varsava Skovoroda, 1835), cu intenția să-i editeze scrisorile în 7 volume. Este autorul studiului filozofic Problema timpului nostru (1842), tradus și tipărit în românește abia în 1938, la București.

Meditația asupra evoluției istorice este permanentă la Hâjdeu. Animată de sentimente patriotice, Epistola către români, apărută în 1859 în revista „România” a lui B.P. Hasdeu, sub pseudonimul Alexandru Hotineanul, arată o nestrămutată încredere în Unire, act de continuitate firească a desfășurării istoriei naționale. La Hâjdeu, ideile asupra rostului cunoașterii istoriei și legității ei decurg dintr-o concepție filozofică de sorginte idealistă, confor căreia istoria ar fi „motorul dezvoltării spiritului uman”. Alexandru este unul dintre primii cugetători români atrași de chestiuni filozofice ale istoriei. În Problema timpului nostru, expunere publică făcută la sfârșitul anului școlar 1842, tipărită abia postum, în traducere românească (1938), filozofia e văzută, în spirit iluminist, ca „știință a vieții”, care poate fi pătrunsă prin rațiune și utilizată în progresul umanității. Influența kantianismului și hegelianismului este vizibilă în modul în care Alexandru distinge elementele evoluției istorice. El face disocieri referitor la viața istorică, la comunitatea umană, relevă însemnătatea cultivării spiritului național în existența statală, în cultură și în limbă, vorbește despre rolul personalităților și poporului în istorie. Se enunță chiar ipoteza unei „legi a polarizației” în istorie și se încearcă o periodizare. Există mult eclectism în gândirea lui Hâjdeu, dar, dedicându-se filozofiei istoriei, el este un avansat în domeniu și figurează totodată, ca prin toată activitatea, opera lui B.P. Hasdeu.

La fel pornind de la istorie, Alexandru Hâjdeu face primele lui încercări literare. I-au fost atribuite multă vreme două nuvele apărute în revista „Molva” în 1835, care aparțineau însă fratelui său. Hâjdeu a publicat, cu câțiva ani înainte, în „Vestnic Evropî” (1830), o singură povestire, Duca, alcătuită în stilul narativ al letopisețelor moldovenești. Târziu, în „Columna lui Traian” (1871) și apoi în volum (1872), a fost publicată Domnia Arnăutului, pe care, după mărturisirile fiului, Alexandru ar fi scris-o în românește și i-ar fi dat-o spre a fi tipărită în una din foile pe care acesta le conducea. Dar Domnia Arnăutului este o narațiune în trei părți, compusă din materia a trei povestiri: Dabija, Hâncul (publicate de Boleslav Hâjdeu în „Sîn Otecestva” (în rusă Сын Отечества înseamnă Fiul Patriei), 1838) și Duca. Se păstrează manuscrisul prim din care au fost extrase aceste povestiri. Târziu, Bogdan a tradus și refăcut textul. Sprijinite pe tradiții populare și, într-o oarecare măsură, pe izvoare istorice, ele sunt evocări în manieră romantică, cu tonuri violent contrastate și apăsate comentarii moralizatoare, puțin merituoase din punct de vedere literar, dar importante pentru evoluția prozei inspirate de istoria românească.

Opera literară a lui Hâjdeu mai conține și peste 80 de poezii în limba rusă (sonete, fabule, poezii populare prelucrate), inspirate din trecutul glorios al neamului și din natura plaiului natal.

Hâjdeu avea legături cu mai toți cărturarii români basarabeni, le cunoștea preocupările, lucrările publicate și manuscrise. Era capabil să dea informații despre viața și activitatea loc, așa cum o face în articolul Literatorii basarabeni, publicat în revista „Teleskop”, în 1835. Aici sunt prezentați sumar, cu aprecieri generale asupra valorii preocupărilor, treisprezece cărturari, printre care Alexandru Donici, Constantin Stamati, Tadeu Hâjdeu, Iacob Hâncul.

De la Hâjdeu au mai rămas în manuscrise mai multe poezii, scrise în limba rusă. Unul din ele, legat în 1850, poartă titlul Momentele de inspirație ale tinereții lui Alexandru Hâjdeu și a fost încredințat, ca și celelalte, lui B.P. Hasdeu, la trecerea acestuia în Moldova. Concepute mai toate în perioada studiilor la Harkov, când era cu deosebire interesat de culegerea poeziei populare românești, unele versuri au împrumutat factura populară. Alexandru prelucrează liber în rusește Millian și Dina de Gheorghe Asachi, Amărâta turturea de Ienăchiță Vacărescu, cântece de C. Conachi, alte poezii culte și populare românești. Un ciclu de sonete, consecință a impresiilor de călătorie prin Moldova și Bucovina între 1837 și 1839, îi atestă patriotismul vibrant. Sunt evocate locuri și nume, fapte glorioase în ritmuri ample, romantice. Majoritatea versurilor au, de altfel, ca laitmotiv iubirea față de Moldova și istoria ei. Despre această constantă a inspirației sale poetice autorul vorbește într-un credo patetic, emoționant, cu rezonanțe incantatorii (Cântec despre Moldova).

Viață personală

Alexandru Hâjdeu a fost căsătorit de două ori. Prima lui soție, Elizabeta Teofilovna Dauksz (citit Daucș), era fiica unui nobil lituanian, nepoata generalului rus Bistram. A făcut cunoștință cu ea, se pare, în 1836, când a fost avocatul Mariei Dauksz, mama Elisabetei, în procesele de succesiune. Tânăra consoartă se crede că nu împlinise decât 13 ani în 1837. A încetat din viață în 1848. Cu Elizabeta a avut doi copii, pe Bogdan și pe Nicolae. Firav și bolnăvicios, acesta din urmă a studiat pictura la Petersburg. A murit tânăr, în 1848.

Alexandru se căsătorește apoi, neoficial, cu Henrietta, născută în 1841, la Niepolomice. Era fiica lui Francisc Al. Hâjdeu și soră cu Ștefan Hâjdeu, directorul unui domeniu din Bobâlna (Transilvania). Cu Henrieta a avut o fată, pe Alexandra, care s-a măritat după un oarecare Dmitri Jaworowski din Odessa. Boleslav mărturisește că fratele său ar mai fi avut o fiică cu Henrietta, Elisabeta, lucru neatestat documentar.

Alexandru își punea mari speranțe în afirmarea fiului său Bogdan. După 1844–1845, el se întorcea cu o dragoste și un interes ieșit din comuna aspura tânărului, încercând să-i transmită nu numai cunoștințele sale enciclopedice și metoda sa de cercetare, ci și toate idealurile, aspirațiile și ideile care l-au animat și pe care nu le-a putut materializa, gândindu-se că măcar astfel ele vor căpăta cândva o întruchipare spre binele literaturii române. De altfel, pentru a-i da o îndrumare concretă și un imbold efectiv fiului său, Alexandru revenea, după 1850, cu noi elanuri asupra limbii, istoriei, mitologiei și folclorului românesc, imprimându-i tânărului Hasdeu acea curiozitate și pasiune ce-i vor rămâne caracteristice până la sfârșitul vieții. Sub îndrumările sale — ce-l urmăresc pe viitorul savant chiar departe de casă — și sub focul iubirii paterne, B.P. Hasdeu se deschide impetuos către toate zările umanistice, rămânând profund marcat în tot ce va întreprinde de aceste prime orientări.

Dar noul val al prigoanei, declanșat după 1854, ce-i stopa, încă o dată, avânturile științifice, îl convingea definitiv pe Hâjdeu că sub opresiunea țaristă nu numai el, dar nici fiul său nu se vor putea realiza niciodată. Trista și dureroasa sa experiență de viață îi va furniza lui Bogdan argumentele și imboldurile decisive pentru trecerea în România, în 1857.

Rămas singur — iar din 1859 (sau 1858) și fără cel de-al doilea copil, Nicolae, mort în împrejurări misterioase în închisorile Petersburgului —, Alexandru căuta, pe de o parte, să-și ajute material și spiritual fiul în temerara sa tentativă de afirmare în România, iar pe de alta, se dedica din nou, într-o ultimă încercare, realizării — la moșia Cristinești, unde se mută definitiv după 1860 — a proiectelor științifice referitoare la limba și istoria românilor.

Deces

Bustul lui Alexandru Hâjdeu aflat în Aleea Clasicilor din Chişinău

Boleslav Hâjdeu, care și-a vizitat fratele cu foarte puțin înainte de moartea acestuia, relata nepotului său, Bogdan, pe 9 februarie 1878, din Viena, decăderea pe care Alexandru o manifesta pe patul de moarte:

„După ce am fost bolnav multă vreme m-am dus pentru cea din urmă oară, deocamdată, în patrie, și ce-am găsit? Vila mea complet distrusă, pe tatăl tău la Hotin, îmbătrânit, slăbit, înconjurat de trei surori din neamul Hâjdeu, și două fetițe, fiicele lui taică-tău; i-am ajutat cu ce am putut și i-am lăsat în plata Domnului, iar de atunci nu l-am mai văzut, nici pe fratele meu, nici Basarabia. Oricât nu s-ar gândi și s-ar răsgândi cineva, tot nu ar izbuti să înțeleagă cum a putut un om ca tatăl tău, o asemenea minte, să ajungă în starea în care se afla în ultimul timp. El a ajuns de batjocură în întregul județ și poți să-ți închipui ce influență a avut asupra stării sănătății mele.”

Descurajat moralmente după episodul presiunilor făcute spre a se retrage din Societatea Literară Română, și cu vederile tot mai slăbite, Alexandru Hâjdeu abandonează definitiv lectura, cercetările și creația artistică. După cum rezultă din epistola lui Boleslav Hâjdeu, anterior citată, el lăsa la sfârșitul anilor '60, „toată biblioteca și aproape toate manuscrisele și arhiva” lui Mihail Stamati, fiul cavalerului Constantin Stamati, cu gândul de a le păstra și a le da fiului său. Însă întrucât Mihail înnebunea, tot rodul muncii lui Alexandru Hâjdeu de după 1857 se pierdea. Dispăreau astfel, fără a mai putea ști vreodată în ce proporție s-au materializat, toate posibilele lui lucrări dedicate istoriei naționale pe care le invoca în epistolele din 1865 către Ismail Sreznevski și M. Pogodin.

Alexandru Hâjdeu moare de hidropizie (ciroză la ficat) la 9 noiembrie 1872, în lipsuri și sărăcie. În urma lui rămân Henrietta și fiica lor, Alexandra. Potrivit testamentului, tutore al familiei este desemnat Mihail Stamati.

Vestea morții lui Alexandru Hâjdeu a trezit regrete profunde în rândurile intelectualilor români. Iosif Vulcan, cel care contribuise foarte mult la popularizarea scrierilor lui Alexandru, îi consacră un necrolog cu titlul La 9.XI. 1872, în urbea Hotin a repauzat în vârstă de 61 de ani patriotul nostru Al.T.P. Hâjdeu. Ecoul încetării sale din viață a depășit hotarele României, astfel în cât revista italiană „Confederazione latina” din 21 martie 1873 îi închină următoarele rânduri panegirice:

traducere
Moartea unui om atât de însemnat a provocat un doliu imens în România și noi o considerăm o pierdere durerosă pentru toate națiunile actuale care aparțin gintei latine, al cărei unul din cei mai glorioși reprezentanți a fost Hâjdeu.

„La morte de tanto uomo ha destato un profondo lutto nella Romanie e noi la consideramo una perdita dolorosa per tutte la nazioni odierne che appartengono alla razza latina, de cui l'Hâjdeu fu uno dei piu gloriosi rappresentanti.”

În zilele noastre, numele scriitorului îl poartă numeroase edificii, obiective turistice din România și Republica Moldova. În Chișinău, în regiunea străzilor cu nume de clasici ai literaturii române, o stradă de aprox. 800 m este numită „Alexandru Hâjdeu”.

De la Alexandru Hâjdeu a rămas o moștenire literară risipită, fragmentată și derutantă. Fire complicată, nestatornică, frământată și impetuoasă, un imaginativ hipertrofic, plin de ambiții și elanuri enciclopedice, nesusținute de o structură tenace, pendulând permanent între cele două culturi, rusă și română, fără să prindă, de fapt, rădăcini în niciuna, Alexandru Hâjdeu n-a izbutit, în ciuda înzestrărilor sale intelectuale și a vastității cunoștințelor pe care le avea, să realizeze marea operă închegată, viguroasă și durabilă la care aspirase.

„Înzestrat cu atâtea evidente calități artistice și științifice și cu o asemenea pasiune a ideilor teoretice — grație cărora fiul său a fost în egală măsură racordat la tensiunile naționale și la fluxul gândirii europene —, Al. Hâjdeu ar fi putut ajunge, într-o atmosferă propice, una din figurile marcante ale culturii naționale”

—Ion Oprișan