Albania Caucaziană

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

(Redirecţionat de la Albania din Caucaz)

Acest articol face parte din seria: Istoria Azerbaidjanului
Istoria timpurie
Istoria antică
Manna
Albania Caucaziană
Imperiul Persan şi cuceririle lui Alexandru Macedon
Atropatena
Rivalitatea romano-parţian şi cucerirea Sasanidă
Istoria medievală
Perioada islamică
Imperiul Marilor Selgiukizi
Statul Atabeyilor din Azerbaidjan
Cucerirea mongolă şi statul Elhanizilor
Statul Qaraqoyunlu
Statul Aggoyunlu
Statul Şirvanşahilor
Istoria clasică
Safevizi
Hanatele independente
Dinastia Qadjar
Dominaţia rusă
Independenţa timpurie
Republica Democratică Azerbaidjan
Masacrul din Martie
Azerbaidjanul sovietic
Republica Sovietică Socialistă Azerbaidjan
Ianuarie negru
Azerbaidjanul modern
Republica Azerbaidjan Această căsuţă: vizualizare • discuţie • modificare

Albania Caucaziană sau, simplu, Albania (sec. IV î.H. – sec. VIII d.H.), care a existat 1000 de ani (nu are nici-o legătură cu Albania din Balcani) a jucat un rol important în istoria popoarelor din Caucaz şi în mod deosebit în istoria poporului azer, albanii fiind parţial strămoşii azerilor. Trebuie remarcat însă faptul că poporul alban (ca şi urmaşii lor actuali, udinii) nu era de neam turcic (azerii vorbesc o limbă turcică), ci probabil aparţinea familiei de popoare caucaziene. Limba caucaziană a albanilor (astăzi mai are doar câteva mii de vorbitori) joacă totuşi un rol de substrat în limba azeră, o limbă turcică. Albania este primul stat în teritoriul istoric al Azerbaidjanului de Nord (sau Republica Azerbaidjan).

[modifică] Dinastii

În perioadă antică, în afara de Albania întreg Caucazul a fost supus Romei. Datorită poziţiei sale strategice, Albania şi-a păstrat suverenitatea mai mult decât toate statele vecine. Acesta era un stat condus de regi:

pâna la secolul I î.H. – dinastia locală;
sec. I î.H. – sec.VI d.H. – dinastia Arşachizilor din Albania;
630-705 – “Cnejii cei Mari” Mehranizi

Djavanşir (637-681), domnitorul Albaniei Caucaziene

Statul alban emitea propria monedă, avea o armată mare care încă începând cu sec. I î.H. era compusă din 60 000 de pedestraşi şi 20 000 de călareţi. În condiţiile cele mai grele şi complicate din punct de vedere al politicii externe – de exemplu, atacurile khazarilor, războaiele persano-bizantine, arabo-persane, arabo-bizantine – când Albania devenea arena operaţiunelor militare, Mehranizii puteau să-şi păstreze independenţa în sensul medieval al termenului. Aici trebuie să menţionam în mod deosebit, conducerea marelui cneaz Cavanşir (Djavanşir 637-681), un adevărat om de stat al secolului VIII d.H.

[modifică] Creştinismul

Albania caucaziană a fost una dintre cele mai vechi ţări creştine. Creştinismul în Albania a parcurs cele două etape: apostolică (siriofilia) şi grecofilia.

Kiş - prima biserică creştină din Caucaz, sec. IV, Şəki, Azerbaidjan

În prima perioadă creştinismul se predă în limba siriano-arameică, fiind legată atât de activitatea apostolilor şi ucenicilor, cât şi a misionarilor din Siria, din secolul I – II d.H. Perioada a doua (grecofilia) a fost foarte scurtă, după ce Biserica Albană a intrat pe calea dezvoltării naţionale. Acest eveniment important este legat şi de “Epoca de înflorire” a literaturii albane.

Astăzi, deja este inconstestabil faptul că Biserica Albană Apostolică este cea mai veche în Caucaz şi una dintre primele din lumea creştină. Calea sa de dezvoltare a fost întrucâtva diferită de Biserica Armeană. S-a descoperit că, rădăcina bisericii albane este legata de Patriarhia din Ierusalim, pe când sursa bisericii armene vine de la bisericile din Osroena şi Cappadocia elenă.

Formarea primei comunităţii creştine din Albania a fost opera apostolilor Tadeu, Elisei şi Bartolomeu. S-a fixat şi data oficială a proclamării creştinismului ca religie de stat în Albania, anume în anul 313. Albania în secolele V-VI s-a implicat în lupta dogmatică (lupta dintre monofisiţi şi diofisiţi), care s-a desfăşurat în toată Mediterana creştină.

Dispariţia influenţei politice a Sasanizilor (dinastia din Persia) din Caucazul de Sud, a dus la dispariţia hegemoniei bisericii monofisite susţinută de perşi. La sfârşitul sec. VI şi începutul sec.VII, odată cu creşterea influenţei politice bizantine în Caucaz, Biserica Albană şi cea Georgiană au primit diofisitismul.

Centrul religios ultimilor albani - Mânăstirea Gəncəsər, Karabahul de Munte, Azerbaidjan

După cucerirea Caucazului de Sud de către arabi, Califatul a urmat politica Sasanizilor în privinţa populaţiei creştine. Pentru a contrabalansa influenţa diofisitismului bizantin, Califatul a susţinut axa monofizită a creştinismului în Transcaucazia. Convertind la islam poporul alban şi sprijinind creştinismul monofisit, în ţările transcaucaziene, Califatul a realizat în paralel o politică de îndepărtare ideologică reciprocă a popoarelor locale. Datorita contactului direct dintre Georgia şi Imperiul Bizantin, el nu a reuşit să detaşeze provinciile din Georgia de la unirea politică şi ideologică cu Bizanţul. Califatul nu putea să permită unirea ideologică dintre Albania şi Bizanţ. Din cauză factorilor sus-numiţi, în încercarea de a coordona activităţile populaţiei creştine supuse şi pe cele ale bisericii, prin colaborarea cu Biserica Armeanească, Califatul arab, a convertit Biserica Albană la monofizitismul şi a supus-o din punct de vedere ierarhic Bisericii Armene monofizite (anul 705).

[modifică] Scrisul şi literatura

Manuscrisul alban

Populaţia Albaniei era compusă din albani caucazofoni (triburile gargar, uti, gardman, etc.) la care se adaugau triburile turcice (bailanduri, huni, barsili, sabiri, khazari, bulgari, ş.a.), care locuiau în mod compact în toate provinciile albane şi triburile iranofone. Scrisul alban a fost inventat pe baza dialectului gargar şi era compusă din 52 de foneme. În aceasta limbă au fost traduse Biblia şi alte lucrări religioase. Iar tradiţia locală istorico-literară a fost stabilită în sec. VII d.H. prin “Istoria albanilor” a lui Moise din Calancaituc (sec.VII-VIII), “Elegia” poetului Davtac (sec.VII), “Cronica albană” şi Codexul lui Mhitar Goş (sec. XII-XIII), “Istoria lui Chiracos din Gandza” (sec.XIII), “O scurtă istorie a albanilor” a lui Esai Hasan Gealal etc. Scrisul alban a fost utilizat înca în sec. XIII aşa cum menţionează istoricul contemporan al perioadei Etum. Ştiinţa dispune de câteva manuscrise cu traduceri din limba albană în cea armeană. Renumitul caucazolog dr. Zaza Alexidze a descoperit în 1996, în peninsula Sinai (mănăstirea Sfânta Ecaterina) din Egipt, manuscrise noi în albană.

[modifică] Pierderea Regatului

Fortareaţa Çıraqqala, sec.V-VI, Dəvəçi, Azerbaidjan

După căderea Regatului Alban, acest etnonim şi conştiinţa albană au mai supravieţuit de-a lungul secolelor IX-XIX, dar numai într-o provincie a ţării Arţah (azi Karabah).

Albanii au suferit un proces lung de dezrădăcinare. O parte a lor, cei care locuiau în provinciile de câmpie adoptând islamul, au fost asimilate de triburile turcice, pe când în partea cealaltă, locuitori zonelor muntoase şi de platou au încercat să reziste islamului şi să-şi păstreze modul de viaţa propriu.

Aceasta mică populaţie a reuşit să-şi formeze în decursul secolelor IX-XIX în regiunile din Caucazul Mic, în Karabah – Arţah, formaţiuni politice albane (cnezate cu domni – melic), care întotdeauna au fost o parte din formaţiunele de stat din Azerbaidjan. Pentru a rezista islamului aceştia oscilau, pe de o parte, între apropierea de Biserica şi cultura diofisită georgiană şi pe de altă parte de Biserica monofisită şi de cultura armeană. Antiteza dintre monofisiţii albani şi cei armeni: “noi”-“ei” a existat clar până în sec.XIX. Unitatea confesională albană s-a păstrat din sec.IV până în XIX, având o singură putere organizatoare şi consolidatoare – Biserica Albană Autocefală şi Patriarhul Alban.

Armenii erau deosebiţi de ceilalţi creştini şi monofisiţi prin confesiunea lor specială gregorianismul. Spre deosebire de albani, ei îşi pierduseră demult patria istorică a lor din Asia Mică, mult mai departe de Caucaz, iar din secolul IX şi statul naţional. Numai începând din sec.XV o parte dintre armeni s-a concentrat în jurul oraşului Irevan (Erevan) şi în jurul bisericii Ecimiadzin (Sardarabad).

[modifică] Politica ţaristă în Caucaz

Inscripţiile albane descoperite în 1948 la Mingəçevir, Azerbaidjan

Din sec.XIX în Caucaz a apărut un nou învadator, Imperiul Rus, care lupta pentru această regiune împotriva statelor musulmane a Turciei şi a Qacarilor (dinastia Kadjar), cei care stăpâneau în Iran. La început, politica ţarului în Caucaz avea ca obiectiv crearea unor state creştine pe criterii etnice sub protectorat rusesc: Regatul Georgian, Regatul Alban, renăscut în hotarele Azerbaidjanului de Nord şi Provincia Armenia, în teritoriul hanatelor azere Irəvan (Erevan) şi Naxçıvan (Nahcivan). Aceste formaţiuni nu a existat niciodată în Caucaz. Însă după tratatul de la Türkmənçay (Turkmenciai) (1828), cu Qacari (Iran) s-a împărţit Azerbaidjanul istoric. Aşadar, politica rusească a urmărit să se instaleze cu ajutorul armenilor pro-ruşi, atât în Caucaz, cât şi în Turcia, dar şi-a schimbat planurile, deoarece Rusia intenţiona să înfiinţeze în regiune două state creştine, cel georgian şi cel armean, prin armenizarea albanilor şi refacerea graniţelor estice ale Armeniei Mari („Armenie de la mére à la mére”, între marile Caspică, Neagră şi Mediterană).

Cu acest scop, a fost dizolvată Biserica Patriarhală Autocefală Albană şi a fost supusă Bisericii din Ecimiadzin, iar ţinuturile unde locuiau în mod compact albani – Karabah, Zangazur – au fost colonizate intensiv de către veneticii armeni din Persia şi Turcia. Astfel s-a terminat istoria demnă, tragică şi încăpăţânată a unui popor creştin vechi.

[modifică] Albanii actuali

Cartea în limba udină publicată în Azerbaidjan

Nu toţi albanii au fost deznaţionalizaţi: o mică parte a lor, udinii (locuitorii regiunii albane Uti), s-a menţinut până acum, majoritatea într-un sat din regiunea Gabala – Nidj (Conform ultimelor date statistice numărul udinilor în lume: Republica Azerbaidjan – 4 000, Federaţia Rusă – 4 000, Ucraina – 600, total 10 000). După dizolvarea Bisericii Albane, albanii care din punct de vedere juridic aparţineau confesiunii gregoriene au fost înregistraţi ca armeni. Într-un document al Sinodului Sfânt rusesc se vorbeşte despre un alban care cerea permisiunea să-şi schimbe credinţa în favoarea luteranismului, pentru că din cauza credinţei gregoriane el era considerat armean (document din anul 1908).

Provincia Karabah a fost populată intensiv de armeni din Persia şi Turcia (din 1823), iar o parte din urmaşii direcţi ai albanilor, udinii, s-au mutat spre nordul Azerbaidjanului, în regiunile Oğuz şi Qabala şi au putut să reziste procesului de armenizare şi gregorianizare. Totuşi, încercări de asimilare a lor erau realizate de Biserica din Ecimiadzin, care le-a interzis după anul 1836 Biserica Albană (Biserica-mănăstire cu numele apostolului Eghişe, primul apostol alban, învaţat din sec. I-II d.H.). Pentru udini a fost construită de către Ecimiadzin o biserică specială armeanească. Dar udinii au renunţat atât la Biserica Albană a apostolului Eghişe, cât şi la cea armeanească. La udini au fost păstrate mituri despre Sfânta Albană, regina Taguha, al cărei cult era practicat în Albania în sec. IV-V d.H.

Cu intenţia armenizării udinilor în localităţile lor au fost deschise şcoli armeneşti din anul 1854, care au funcţionat până în 1937.

Rolul udinilor (albanilor) este comparabilă cu rolul celţilor în viaţa şi formarea naţiunelor franceză şi anglo-saxonă sau rolul geto-dacilor în istoria românilor.

La 26 mai 2003 a fost reformată şi înregistrată Biserica şi Comunitatea Albană – Udină din Republica Azerbaidjan. Udinii sunt urmaşii direcţi ai albanilor, care, la rândul lor, se numără printre stramoşii poporului azer.

[modifică] Bibliografie

Djakonov I.M. Istorija Midii, Moskva-Leningrad, 1965
Idem, Predistorie armjanskogo naroda, Erevan, 1968
Etniceskaja olontogija SSSR, Moskva, 1979
Istorija armjanskogo naroda, Erevan, 1980
Herodot, III
Mamedova F., Politiceskaja istorija i istoriografija Kavkazkoj Albanii, Baku, 1986
Melikisvili G.A., K istoriju drevnej Gruzii, Tbilisi, 1959
Moise din Calancaituc, I, 4
Moise din Horen, II, 8
Musegian H.A., Denezhnoe obrasenie Armenii (V v.do n.e. - XIV v. n.e.), Erevan, 1983
Ocerki istorii SSSR (III-IX vv), Moskva, 1958
Orbeli I.A., Izbrannie trudi, Erevan, 1963
Sanidze A.G., Jazik i pismo kavkazskih albantsev, Moskva, 1960
Strabon, I, IX, XI
Trever K.V., Ocerki po istorii i kulture Kavkazskoj Albanii, Moskva-Leningrad, 1959
[1]
[2]
[3]
[4]
[5]
[6]
[7]

	Subiecte Azerbaidjan --- Azeri --- Limba azeră
	Apărare • Aşezări • Capitala • Climă • Conducători • Cultură • Demografie • • Economie • Educaţie • Faună • Floră • Geografie • Hidrografie • Istorie • Oraşe • Politică • • Sănătate • Sport • Steag • Stemă • Subdiviziuni • Turism • • Cioturi • • Formate • • Imagini • • Portal • •