Albania Caucaziană
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Acest articol face parte din seria: |
|||
| Istoria timpurie | |||
| Istoria antică | |||
| Manna | |||
| Albania Caucaziană | |||
| Imperiul Persan şi cuceririle lui Alexandru Macedon |
|||
| Atropatena | |||
| Rivalitatea romano-parţian şi cucerirea Sasanidă |
|||
| Istoria medievală | |||
| Perioada islamică | |||
| Imperiul Marilor Selgiukizi | |||
| Statul Atabeyilor din Azerbaidjan | |||
| Cucerirea mongolă şi statul Elhanizilor | |||
| Statul Qaraqoyunlu | |||
| Statul Agqoyunlu | |||
| Statul Şirvanşahilor | |||
| Istoria clasică | |||
| Safevizi | |||
| Hanatele independente | |||
| Dinastia Qadjar | |||
| Dominaţia rusă | |||
| Independenţa timpurie | |||
| Republica Democratică Azerbaidjan | |||
| Masacrul din Martie | |||
| Azerbaidjanul sovietic | |||
| Republica Sovietică Socialistă Azerbaidjană | |||
| Ianuarie negru | |||
| Azerbaidjanul modern | |||
| Republica Azerbaidjan | |||
Albania Caucaziană sau, simplu, Albania (sec. IV î.H. – sec. VIII d.H.), care a existat 1000 de ani (nu are nici-o legătură cu Albania din Balcani) a jucat un rol important în istoria popoarelor din Caucaz şi în mod deosebit în istoria poporului azer, conform istoriografiei oficiale a Republicii Azerbaidjan, albanii fiind parţial strămoşii azerilor. Trebuie remarcat însă faptul că poporul alban (ca şi urmaşii actuali, udinii) nu era de neam turcic (azerii vorbesc o limbă turcică), ci aparţinea familiei de popoare caucaziene. Limba caucaziană a albanilor (astăzi mai are doar câteva mii de vorbitori) joacă totuşi un rol de substrat în limba azeră, o limbă turcică. Albania este primul stat în teritoriul istoric al Azerbaidjanului de Nord (sau Republica Azerbaidjan). Pe durata cea mai mare a existentei sale, acest stat s-a întins asupra teritoriului format în unghiul dintre cursul inferior al râului Kura şi ţărmul apusean al Mării Caspice. Mai târziu, în urma declinului regalitaţii armene, teritoriile regelui alban s-au întins si dincolo de Kura, asupra provinciei Uti/Utiq si anticei Urtehini (Arţah), teritorii cu populaţie mixta, armeana şi albana.
Cuprins |
[modifică] Dinastii
În perioadă antică, întreg Caucazul a fost supus Romei. Datorită poziţiei sale geografice extreme, Albania şi-a păstrat suverenitatea mai mult decât statele vecine. Albania era un stat condus de regi:
- pâna la secolul I î.H. – o dinastie locală;
- sec. I î.H. – sec.VI d.H. – dinastia Arsacizilor din Albania;
- 630-705 – “Marii Principi” Mehranizi
Statul alban emitea propria monedă, avea o armată mare care încă începând cu sec. I î.H., conform surselor antice, era compusă din 60 000 de pedestraşi şi 20 000 de călareţi. În condiţiile cele mai grele şi complicate din punct de vedere al politicii externe – de exemplu, atacurile khazarilor, războaiele persano-bizantine, arabo-persane, arabo-bizantine – când Albania devenea arena operaţiunelor militare, Mehranizii puteau să-şi păstreze independenţa în sensul medieval timpuriu al termenului. Aici trebuie să menţionam în mod deosebit, conducerea marelui prinţ Cavanşir (Djavanşir 637-681), un important om de stat al secolului VIII d.H.
[modifică] Creştinismul
Albania caucaziană a fost una dintre cele mai vechi ţări creştine. Creştinismul în Albania a parcurs cele două etape: apostolică (siriofilia) şi grecofilă.
În prima perioadă creştinismul se predă în limba aramaică, fiind legată atât de activitatea apostolilor şi ucenicilor, cât şi a misionarilor din Siria si Armenia , din secolul I – II d.H. Perioada a doua (grecofilia) a fost foarte scurtă, după ce Biserica Albană a intrat pe calea dezvoltării naţionale. Acest eveniment important este legat şi de “Epoca de înflorire” a literaturii albane.
Calea de dezvoltare a Bisericii Apostolice Albane a fost întrucâtva diferită de Biserica Apostolică Armeană. S-a descoperit că, rădăcina bisericii albane este legata de Patriarhia din Ierusalim, pe când sursa bisericii armene vine de la bisericile din Osroene şi Capadocia elenă.
Formarea primei comunităţii creştine din Albania, ca si cea din Armenia, a fost opera apostolilor Tadeu, Elisei şi Bartolomeu. S-a fixat şi data oficială a proclamării creştinismului ca religie de stat în Albania, anume anul 313. Albania în secolele V-VI s-a implicat în lupta dogmatică (lupta dintre monofiziţi şi diofiziţi), care s-a desfăşurat în tot răsăritul creştin.
Dispariţia influenţei politice a Sasanizilor din Iran în Caucazul de Sud, a dus la dispariţia influenţei bisericii nestoriene, susţinută de perşi. La sfârşitul sec. VI şi începutul sec.VII, odată cu creşterea influenţei politice bizantine în Caucaz, Biserica Albană şi cea Georgiană au primit diofizitismul.
După cucerirea Caucazului de Sud de către arabi, Califatul a urmat politica Sasanizilor în privinţa populaţiilor creştine. Pentru a contrabalansa influenţa diofizitismului bizantin, Califatul a susţinut varianta monofizită a creştinismului în Transcaucazia şi Armenia. Convertind la islam o parte din poporul alban şi sprijinind creştinismul monofizit, Califatul a realizat în paralel o politică de îndepărtare ideologică reciprocă a popoarelor locale. Datorita contactului direct dintre Georgia şi Imperiul Bizantin, el nu a reuşit să detaşeze provinciile din Georgia de la unirea politică şi ideologică cu Bizanţul. Califatul nu putea să permită însa unirea ideologică dintre Albania şi Bizanţ. Din cauză factorilor sus-numiţi, în încercarea de a coordona activităţile populaţiei creştine supuse şi pe cele ale bisericii, Califatul arab, a încurajat convertirea Bisericii Albane la monofizitism şi a supus-o din punct de vedere ierarhic prelaţilor monofiziti armeni, cu mult mai multi influenţi (anul 705).
[modifică] Scrisul şi literatura
Populaţia Albaniei de dinainte de invazia turcilor era compusă din albani caucazofoni (triburile gargar, uti, gardman, etc.) la care se adaugau şi triburile iranofone. Scrisul alban a fost inventat pe baza dialectului gargar şi era compusă din 52 de foneme. În aceasta limbă au fost traduse Biblia şi alte lucrări religioase. Iar tradiţia locală istorico-literară a fost stabilită în sec. VII d.H. prin “Istoria albanilor” a istoricului armean Movses Kalankatvatsi (sec.VII-VIII), “Elegia” poetului Davtac (sec.VII), “Cronica albană” şi Codexul lui Mkhitar Goş (sec. XII-XIII), “Istoria lui Kiracos din Gandzak” (sec.XIII), “O scurtă istorie a albanilor” a lui Esai Hasan Gealal etc. Scrisul alban a fost utilizat înca în sec. XIII aşa cum menţionează istoricul contemporan al perioadei Etum. Ştiinţa dispune de câteva manuscrise cu traduceri din limba albană în cea armeană. Renumitul caucazolog dr. Zaza Alexidze a descoperit în 1996, în peninsula Sinai (mănăstirea Sfânta Ecaterina) din Egipt, manuscrise noi în albană.
[modifică] Pierderea Regatului
După căderea Regatului Alban, creştinismul a mai supravieţuit pana astazi într-o provincie mai târziu anexată a Albaniei şi cu populaţie mixtă, şi anume Arţah (azi Regiunea Nagorno-Karabah, cu populaţie majoritară armenizata).
Albanii au suferit un proces lung de deznaţionalizare. Cei care locuiau în provinciile de câmpie, adoptând islamul, au fost asimilaţi de triburile turcice, pe când în partea vestica, locuitorii zonelor muntoase şi de platou au încercat să reziste islamului şi să-şi păstreze modul de viaţa ancestral, căpătand cu timpul o identitate etnica si religioasa armeană.
Aceasta mică populaţie de origine mixtă a reuşit să-şi formeze în decursul secolelor IX-XIX în regiunile din Caucazul Mic, în Karabah – Arţah, formaţiuni politice feudale crestine (principate, cu domni – melik). Diferenta dintre monofiziţii catolicosatului alban şi cel armean propriu-zis a existat numai până la începutul sec. XVIII. Pe teritoriul Karabahului a existat iniţial o singură putere organizatoare şi consolidatoare – Catolicosatul Alban.
[modifică] Politica ţaristă în Caucaz
Din sec. XIX în Caucaz a pătruns Imperiul Rus, care lupta în această regiune împotriva imperiilor musulmane ale Otomanilor şi Kadjarilor din Iran. După tratatul de la Turkmanciai (1828) Rusia a ocupat Azerbaidjanul de Nord. Rusia, conform unor istorici moderni, intenţiona să înfiinţeze în Transcaucazia două state creştine, cel georgian şi cel armean, şi refacerea graniţelor estice ale Armeniei Mari („Armenie de mer à mer”, Armenia de la o mare la alta, între mările Caspică, Neagră şi Mediterană).
In acest scop, ar fi fost dizolvat Catolicosatul Monofizit al Albaniei şi inclus în Biserica Apostolică Armeană cu sediul la Ecimiadzin. Ţinuturile unde iniţial locuiau armeni, albani si musulmani turcofoni – Karabah, Zangezur – au fost recolonizate parţial cu armenii, acum incurajati de ruşi sa emigreze, din Persia. Aceste familii fusesera în mare parte deportate de Şah Abbas in secolul XVII in regiunea Ispahanului pentru a pustii pământurile în calea armatelor Otomane cu care se afla în conflict. Evenimentele din jurul acestui lung proces istoric stau şi astăzi la baza disputelor ideologice pentru supremaţia asupra regiunii Arţah (Nagorno-Karabah) care au degenerat in conflict armat la sfârşitul secolului XX.
[modifică] Albanii actuali
Nu toţi albanii au fost deznaţionalizaţi: o mică parte a lor, udinii (locuitorii regiunii albane Uti), s-a menţinut până acum, majoritatea într-un sat din regiunea Gabala – Nidj (Conform ultimelor date statistice numărul udinilor în lume: Republica Azerbaidjan – 4 000, Federaţia Rusă – 4 000, Ucraina – 600, total 10 000). După dizolvarea Catolicosatului Albaniei, udinii care din punct de vedere juridic aparţineau confesiunii gregoriene au fost înregistraţi uneori ca armeni. Într-un document al Sfântului Sinod rusesc se vorbeşte despre un alban care cerea permisiunea să-şi schimbe credinţa în favoarea luteranismului, pentru că din cauza credinţei gregoriane el era considerat armean (document din anul 1908).
Provincia Karabah a fost repopulată parţial de refugiaţi armeni din Persia şi (din 1823) din Anatolia de Est. O parte din urmaşii direcţi ai albanilor, s-au mutat spre nordul Azerbaidjanului, trăind cu udinii în regiunile Oğuz şi Kabala şi au putut să reziste procesului de armenizare şi celui paralel, mult mai intensiv, de islamizare. Pentru udini a fost construită de către Ecimiadzin o biserică specială armeanească. Dar udinii au renunţat atât la Biserica Albană cât şi la cea Armeană sub presiunea islamului. Cu toate acestea, la udinii creştini, au fost păstrate mituri despre o sfânta,probabil albană, regina Taguha/Taguhi, al cărei cult era practicat în Albania în sec. IV-V d.H.
Cu intenţia armenizării dar si a alfabetizării udinilor, în localităţile lor au fost deschise, din anul 1854, şcoli în limba armeană care au funcţionat până în 1937.
Rolul udinilor (albanilor) ar fi acela de substrat in formarea azerilor moderni, conform ideologiei oficiale a Republicii Azeraidjan. Acesta ar fi comparabil cu rolul celţilor în formarea naţiunilor franceză şi engleză.
La 26 mai 2003, cu o întarziere politic semnificativă, şi sub influenţa înfrângerilor azere din Karabahul de Munte, a fost reformată şi înregistrată Biserica şi Comunitatea Albană – Udină din Republica Azerbaidjan. Udinii, a caror limba se inrudeste cu cea a lezghinilor din Daghestan, sunt ameninţaţi cu dispariţia datorită religiei creştine, diferite de cea a majoritaţii si numarului lor în continuă scădere. Cu toate acestea ei sunt descrişi oficial ca urmaşi direcţi ai albanilor, care, la rândul lor, s-ar număra printre stramoşii poporului azer.
[modifică] Bibliografie
- Djakonov I.M. Istorija Midii, Moskva-Leningrad, 1965
- Idem, Predistorie armjanskogo naroda, Erevan, 1968
- Etniceskaja olontogija SSSR, Moskva, 1979
- Istorija armjanskogo naroda, Erevan, 1980
- Herodot, III
- Mamedova F., Politiceskaja istorija i istoriografija Kavkazkoj Albanii, Baku, 1986
- Melikisvili G.A., K istoriju drevnej Gruzii, Tbilisi, 1959
- Movses Kalankatvatsi, I, 4
- Moise din Horen, II, 8
- Musegian H.A., Denezhnoe obrasenie Armenii (V v.do n.e. - XIV v. n.e.), Erevan, 1983
- Ocerki istorii SSSR (III-IX vv), Moskva, 1958
- Orbeli I.A., Izbrannie trudi, Erevan, 1963
- Sanidze A.G., Jazik i pismo kavkazskih albantsev, Moskva, 1960
- Strabon, I, IX, XI
- Trever K.V., Ocerki po istorii i kulture Kavkazskoj Albanii, Moskva-Leningrad, 1959
|
|||||
